Fabrica de articole: cum plătim, din bani publici, o știință de carton

foto: Profimedia

O bună parte din cercetarea pe care o finanțăm cu toții e, de fapt, o formă de bifă. Deci, fără fond. Iată de ce ar trebui să ne pese tuturor.

* * *

Există un talent românesc pe care nu ni-l neagă nimeni: geniul scurtăturii. Îl găsim peste tot, inclusiv acolo unde te-ai aștepta cel mai puțin - în cercetarea științifică. Ori de câte ori apare un criteriu, de promovare, de titlu sau de finanțare, în loc să sărim ștacheta, o desfacem din suporți și o punem frumos pe jos, ca să trecem peste ea cu demnitate.

Acum, na, știu, de cercetare ne pasă teribil de puțin în societatea românească. Se mai discută așa, ușor aspirațional, cu o nostalgie vagă, ca după ceva ce ar fi bine să avem, parcă știm că nu avem, parcă ar fi bine să fi fost – deci problemele cercetării și cercetătorilor nu sunt vizibile, nu sunt cunoscute, nu ”dor”. Aici este pe scurt o poveste despre una din problemele endemice, de care ar trebui să ne pese tuturor. Spun pe scurt (la final e o trimitere către varianta lungă) pentru că nu știu cât interes incită un text despre problemele cercetării...

În 2022, universitarii români au depus 6.801 de cereri pentru premierea articolelor științifice, iar statul a plătit pentru ele peste 22 de milioane de lei - aproape 4,5 milioane de euro, bani publici. Cel mai „productiv” dintre solicitanți a cerut premii pentru 65 de articole într-un singur an. Faceți socoteala: un articol la cinci zile și jumătate, sărbători legale incluse. Asta nu mai e cercetare, ci muncă pe linie de asamblare, ca într-o fabrică de mașini.

Cum e posibil așa ceva? Ah, asta e foarte simplu: sistemul nostru de evaluare - cel care decide cine devine conferențiar, cine devine profesor, cine ia premii și granturi - numără articolele publicate în reviste „indexate internațional” și le trece la punctaj. Numără - nu citește. Un articol serios, la care ai muncit trei ani, care aduce contribuții relevante în fluxul științific internațional (pe de o parte) și un articol trivial, scos pe bandă (pe de altă parte) valorează, în tabel, exact la fel. Iar în lume există un întreg tip de edituri care au înțeles perfect această slăbiciune și o exploatează: îți publică aproape orice, repede, în schimbul unei taxe. Filtrul de calitate e, practic, decorativ.

Și acum, de ce asta ne privește direct pe toți. Oamenii care joacă acest joc nu sunt niște excentrici inofensivi. Sunt cei care predau la facultățile unde se formează profesorii copiilor noștri. Sunt cei care semnează studii pe baza cărora se scriu politici publice. Sunt oameni cu titluri de profesor și de conducător de doctorat, obținute (nu pentru toți, dar pentru unii dintre ei) pe teancuri de lucrări pe care nu le-a citit și nu le va citi nimeni. Plătim de două ori: o dată premiile (majoritatea premiind nimicul), din buzunarul public, și a doua oară - mult mai scump - printr-o competență de fațadă instalată exact în locurile care ar trebui să garanteze competența.

Cireașa de pe tort: noi în România nu doar participăm la acest fenomen (care e unul internațional), ci suntem în frunte. Ponderea articolelor românești publicate la o singură editură de acest tip - MDPI - a ajuns, în 2025, la aproape 40% din tot ce publică țara asta. Două din cinci articole sunt furtișaguri. Iar în cazul articolelor de sinteză, două din trei. Da, da, aparent publicăm mai mult în România, producția de articole la hectar duduie - dar de fapt nu am devenit brusc mai deștepți; am învățat doar să mergem pe scurtătură, în turmă. Semnul cel mai limpede că statul știe: în 2023, competiția națională de premiere a articolelor a fost suspendată, pe fondul suspiciunilor de „fabrici de articole” (adică, pentru claritate: suspendată chiar de cei care o finanțau).

Ca să fiu corect: nu orice taxă de publicare înseamnă automat fraudă, iar problema nu e că cineva plătește; e că sistemul premiază cantitatea și numește „excelență” orice hârtie indexată. Deși, trebuie spus: eu nu știu să existe vreun domeniu al științei în care să fii obligat să plătești ca să publici - aceasta este întotdeauna o alegere și este după mine o alegere care te compromite ca cercetător, atunci când optezi pentru ea în mod repetat.

Vestea bună e că se poate și altfel. Câteva domenii au început să-și facă ordine în propria ogradă. În psihologie - domeniul meu - noile standarde de promovare (CNATDCU) care intră în vigoare din toamnă spun negru pe alb un lucru de bun-simț: o comisie de concurs nu e un birou de contabilitate care numără „boabe”, ci trebuie să judece calitatea, nu doar cantitatea. E puțin, dar arată că se poate.

Vestea proastă - și motivul real de îngrijorare - e că problema nu stă la periferie. Nu mă sperie când văd fenomenul într-o universitate obscură. Mă sperie când îl văd la vârf - la cele mai bune universități ale țării. Adică exact acolo unde ar trebui să se dea tonul integrității, nu al scurtăturii.

Soluția nu e o listă neagră de edituri interzise - ar fi tot o scurtătură. Soluția e mai grea și mai cinstită: să citim, efectiv, ce a făcut un om, nu să-i cântărim CV-ul la kilogram. Ce a publicat, unde și cu ce valoare reală. Ce proiecte a câștigat și cât de serioasă a fost competiția. Un CV se citește, nu se cântărește.

Am scris despre toate acestea pe larg - cu cifre, surse și cazuri concrete - pe blogul meu, aici. Dacă subiectul vă revoltă cât m-a revoltat pe mine, versiunea lungă vă așteaptă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp