Prințul Aripă de Lebădă, Picasso al picturii pe aer, regele Roiger, Îngerul ierbii, Geometrul cerului... Cum să-l mai numesc?
În vuietul anilor, Roger Federer lasă nu numai adversarii, lasă și cuvintele fără grai. Cred că astăzi, când a câștigat pentru a 8-a oară Wimbledon și al 19-lea Grand Slam, astăzi, când tenisul geme de icnete și zbierete însoțind bubuitul mingilor, nu-mi mai rămâne să vorbesc decât despre tăcerea lui Federer.
În cei 17 ani de când îl privesc și scriu despre el, nu l-am auzit scoțând vreun sunet nici în cele mai lungi și încrâncenate raliuri. Murray țipă ca înjunghiat când fuge la o scurtă, Djoković parcă strigă după mama lui când se întinde în disperare la minge, Nadal urlă când servește de parcă ar da cuiva cu ciocanul în cap.
În timpul punctului, Federer e mut. Doar când îl câștigă, scoate uneori un strigăt scurt și își spune „Komm jetzt!”. Federer e, fără îndoială, Domnul Tenis al tuturor timpurilor și pentru că joacă tenis fără zgomot, cum se juca pe vremea lui Big Bill Tilden sau Rod Laver, când orice deschidere a gurii adăugată loviturii era considerată nesportivitate, mitocănie.
Federer pictează pe aer, și pictorul nu icnește când lucrează...
Există sporturi cu mingea în care obiectul rotund e mai cu seamă lovit, cum ar fi fotbalul, voleiul, golful sau tenisul. În altele, baschet, handbal sau polo, mingea e mai mult aruncată. Federer e singurul jucător de tenis care lovește mingea de parcă o aruncă. Ea rămâne o fracțiune de secundă în plus în corzile rachetei, ca și cum n-ar vrea să se despartă de el... De aici impresia că Roiger „pune mingile cu mâna”.
Marin Čilić s-a plâns, ba chiar în hohote, că are o bășică în talpă. Alte zgomote pe teren. C-adicătelea, dacă nu crăpa bășica, îl mânca pe Federer cu fulgii lui de înger cu tot... Îmi pare rău pentru „ghiogarul” croat de 1,96 m, dar, în tenis, nu e ca la fotbal, unde accidentările pot să nu facă parte din joc, și să-ți rupă altcineva un picior sau o mână. În tenis, nu te faultează nimeni, accidentarea e un element din joc și rezultă exclusiv din relația dinamică a jucătorului cu racheta, mingile, încălțările și terenul. Rănile sunt provocate de mișcări crispate, forțate, lipsite de coordonare și fluență. Oare de ce Roger Federer n-a avut nicio accidentare până la 34 de ani, când s-a lovit la genunchi în baie, în vreme ce, tovarăși de suferință ai lui Čilić, mai tinerii Djoković și Murray au părăsit turneul în sferturi din pricina cotului și spatelui?
L-am văzut prima dată jucând pe Federer când avea 19 ani, împotriva lui Michael Chang. Pe atunci, era o plăcere să-i simți imensul talent care se ghicea printre ghemuri și seturi.
Acum, să trăiești triumful de basm al lui Roiger pe iarba Wimbledonului, la 36 de ani, te face să te simți oleacă nemuritor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
