Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Federer – tăcerea îngerilor

Prințul Aripă de Lebădă, Picasso al picturii pe aer, regele Roiger, Îngerul ierbii, Geometrul cerului... Cum să-l mai numesc?

În vuietul anilor, Roger Federer lasă nu numai adversarii, lasă și cuvintele fără grai. Cred că astăzi, când a câștigat pentru a 8-a oară Wimbledon și al 19-lea Grand Slam, astăzi, când tenisul geme de icnete și zbierete însoțind bubuitul mingilor, nu-mi mai rămâne să vorbesc decât despre tăcerea lui Federer.

În cei 17 ani de când îl privesc și scriu despre el, nu l-am auzit scoțând vreun sunet nici în cele mai lungi și încrâncenate raliuri. Murray țipă ca înjunghiat când fuge la o scurtă, Djoković parcă strigă după mama lui când se întinde în disperare la minge, Nadal urlă când servește de parcă ar da cuiva cu ciocanul în cap.

În timpul punctului, Federer e mut. Doar când îl câștigă, scoate uneori un strigăt scurt și își spune „Komm jetzt!”. Federer e, fără îndoială, Domnul Tenis al tuturor timpurilor și pentru că joacă tenis fără zgomot, cum se juca pe vremea lui Big Bill Tilden sau Rod Laver, când orice deschidere a gurii adăugată loviturii era considerată nesportivitate, mitocănie. 

Federer pictează pe aer, și pictorul nu icnește când lucrează...

Există sporturi cu mingea în care obiectul rotund e mai cu seamă lovit, cum ar fi fotbalul, voleiul, golful sau tenisul. În altele, baschet, handbal sau polo, mingea e mai mult aruncată. Federer e singurul jucător de tenis care lovește mingea de parcă o aruncă. Ea rămâne o fracțiune de secundă în plus în corzile rachetei, ca și cum n-ar vrea să se despartă de el... De aici impresia că Roiger „pune mingile cu mâna”.

Marin Čilić s-a plâns, ba chiar în hohote, că are o bășică în talpă. Alte zgomote pe teren. C-adicătelea, dacă nu crăpa bășica, îl mânca pe Federer cu fulgii lui de înger cu tot... Îmi pare rău pentru „ghiogarul” croat de 1,96 m, dar, în tenis, nu e ca la fotbal, unde accidentările pot să nu facă parte din joc, și să-ți rupă altcineva un picior sau o mână. În tenis, nu te faultează nimeni, accidentarea e un element din joc și rezultă exclusiv din relația dinamică a jucătorului cu racheta, mingile, încălțările și terenul. Rănile sunt provocate de mișcări crispate, forțate, lipsite de coordonare și fluență. Oare de ce Roger Federer n-a avut nicio accidentare până la 34 de ani, când s-a lovit la genunchi în baie, în vreme ce, tovarăși de suferință ai lui Čilić, mai tinerii Djoković și Murray au părăsit turneul în sferturi din pricina cotului și spatelui?

L-am văzut prima dată jucând pe Federer când avea 19 ani, împotriva lui Michael Chang. Pe atunci, era o plăcere să-i simți imensul talent care se ghicea printre ghemuri și seturi.

Acum, să trăiești triumful de basm al lui Roiger pe iarba Wimbledonului, la 36 de ani, te face să te simți oleacă nemuritor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult