Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Federer – tăcerea îngerilor

Prințul Aripă de Lebădă, Picasso al picturii pe aer, regele Roiger, Îngerul ierbii, Geometrul cerului... Cum să-l mai numesc?

În vuietul anilor, Roger Federer lasă nu numai adversarii, lasă și cuvintele fără grai. Cred că astăzi, când a câștigat pentru a 8-a oară Wimbledon și al 19-lea Grand Slam, astăzi, când tenisul geme de icnete și zbierete însoțind bubuitul mingilor, nu-mi mai rămâne să vorbesc decât despre tăcerea lui Federer.

În cei 17 ani de când îl privesc și scriu despre el, nu l-am auzit scoțând vreun sunet nici în cele mai lungi și încrâncenate raliuri. Murray țipă ca înjunghiat când fuge la o scurtă, Djoković parcă strigă după mama lui când se întinde în disperare la minge, Nadal urlă când servește de parcă ar da cuiva cu ciocanul în cap.

În timpul punctului, Federer e mut. Doar când îl câștigă, scoate uneori un strigăt scurt și își spune „Komm jetzt!”. Federer e, fără îndoială, Domnul Tenis al tuturor timpurilor și pentru că joacă tenis fără zgomot, cum se juca pe vremea lui Big Bill Tilden sau Rod Laver, când orice deschidere a gurii adăugată loviturii era considerată nesportivitate, mitocănie. 

Federer pictează pe aer, și pictorul nu icnește când lucrează...

Există sporturi cu mingea în care obiectul rotund e mai cu seamă lovit, cum ar fi fotbalul, voleiul, golful sau tenisul. În altele, baschet, handbal sau polo, mingea e mai mult aruncată. Federer e singurul jucător de tenis care lovește mingea de parcă o aruncă. Ea rămâne o fracțiune de secundă în plus în corzile rachetei, ca și cum n-ar vrea să se despartă de el... De aici impresia că Roiger „pune mingile cu mâna”.

Marin Čilić s-a plâns, ba chiar în hohote, că are o bășică în talpă. Alte zgomote pe teren. C-adicătelea, dacă nu crăpa bășica, îl mânca pe Federer cu fulgii lui de înger cu tot... Îmi pare rău pentru „ghiogarul” croat de 1,96 m, dar, în tenis, nu e ca la fotbal, unde accidentările pot să nu facă parte din joc, și să-ți rupă altcineva un picior sau o mână. În tenis, nu te faultează nimeni, accidentarea e un element din joc și rezultă exclusiv din relația dinamică a jucătorului cu racheta, mingile, încălțările și terenul. Rănile sunt provocate de mișcări crispate, forțate, lipsite de coordonare și fluență. Oare de ce Roger Federer n-a avut nicio accidentare până la 34 de ani, când s-a lovit la genunchi în baie, în vreme ce, tovarăși de suferință ai lui Čilić, mai tinerii Djoković și Murray au părăsit turneul în sferturi din pricina cotului și spatelui?

L-am văzut prima dată jucând pe Federer când avea 19 ani, împotriva lui Michael Chang. Pe atunci, era o plăcere să-i simți imensul talent care se ghicea printre ghemuri și seturi.

Acum, să trăiești triumful de basm al lui Roiger pe iarba Wimbledonului, la 36 de ani, te face să te simți oleacă nemuritor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult