Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

De la saloanele Europei în inima țării. Regina care a pus România pe hartă

Regina Maria

Avem o relație ciudată cu propria istorie. Știm câteva date, câteva nume, câteva lozinci și de multe ori uităm esențialul. Iar dacă e ceva ce românul face mai bine decât sarmalele, e exact asta: uitarea.

România mare, cea de după 1 Decembrie 1918, n-a apărut ca în povești, pocnind din degete. Era un vis proaspăt, încă amețit, încă tremurat. Ardelenii votaseră, Bucovina votase, Basarabia votase. Dar Europa? Europa se uita suspicios.

Într-un moment în care istoria părea să ne scape printre degete, a intrat în scenă femeia care nu se temea nici de război, nici de Europa: Regina Maria.

Cu o poveste în sânge (nepoată a Reginei Victoria) și cu România în suflet, Regina Maria a intrat în saloanele Europei ca un curent de aer peste o cameră închisă de prea mult timp.

La „Tigrul” Clemenceau intră direct. Se lasă cucerit încet, încet, de fraza impecabilă, de tonul ferm, de argumentul care nu se fărâmițează nici sub cea mai grea contradicție.

La Lloyd George, britanicul uns cu toate alifiile, vine cu farmecul acela calm. Intră ca o englezoaică și vorbește ca o româncă. Îi amintește cine suntem, ce am făcut, de ce merităm. Îi arată o țară obosită, dar demnă, pe care n-o poți trece cu vederea.

Presa? Fără număr. Răspunde la zeci de întrebări într-o singură zi, cu o răbdare pe care nici diplomații n-o au. Oamenii scriu despre ea ca despre o eroină antică aterizată în modernitate. Iar țara… începe să existe în ochii lumii.

În câteva săptămâni, Regina Maria a făcut pentru România cât ar fi făcut o armată de diplomați în zece ani.

Europa se destrăma sub mâinile marilor lideri: Franța se lupta să împace toate popoarele ieșite din imperii vechi. Anglia încerca să nu lase „România” să devină prea mare. SUA își aminteau cu antipatie de pacea rușinoasă pe care am fost siliți să o semnăm în 1918. Ungaria, cu revoluții care se schimbau ca anotimpurile, refuza ideea că Transilvania ar fi altcuiva.

În toată hărmălaia asta, România era o țară mică, șifonată, cu revendicări mari. Și nimeni nu ne dădea garantat nimic. Declarațiile de Unire erau frumoase, dar neînregistrate. Ca un testament fără notar.

Regina Maria a fost notarul nostru moral.

Ea a dus glasul celor care muriseră la Mărășești, ale mamelor care adunaseră grâu în frontul din Moldova, ale copiilor care-și pierduseră părinții în 1916. A dus, fără nicio exagerare, o țară întreagă în brațe.

Și vine prezentul. 1 Decembrie 2025. Și ne lovește contrastul. La Alba Iulia, anul acesta, suveraniștii au fluturat steaguri mai mari decât cunoștințele. S-au strâns acolo cu un soi de înverșunare festivă, strigând că apără România, dar fără să știe, în multe cazuri, ce apără. Nu e vina tuturor. Dar e simptomul unei neglijențe care ne roade.

Și atunci vine întrebarea, una care doare ca o rană veche: Câți dintre cei adunați acolo, printre tarabe, printre fum de mici, știu că România pentru care se bat ei cu pumnii în piept n-ar fi existat fără Regina Maria? Câți știu că o regină venită din Anglia a fost, poate, cel mai român dintre noi? Că România Mare nu s-a născut din „noi să fim suverani”, ci din răbdare și diplomație? Acolo unde azi e slogan, atunci era sacrificiu. Acolo unde azi e certitudine, atunci era doar speranță.

Când s-a semnat Trianonul, în 1920, Europa a consemnat oficial ceea ce românii câștigaseră prin unire și prin sânge. Dar, în toate culisele acelei semnături, se vede o umbră: Regina Maria. Femeia care nu a bătut cu pumnul, ci cu eleganța. Femeia care nu a urlat niciodată „România Mare”, dar a făcut-o posibilă. Și dacă avem o datorie azi, în 2025, e asta: să nu uităm. Să nu facem din istorie o poză prăfuită. Să nu facem din Unire o paradă goală. Să nu reducem la strigăt ceea ce a fost, în realitate, o operă de finețe. Regina Maria nu a cerut aplauze. Dar le merită. Fără ea, harta noastră ar fi arătat cu totul altfel. Și poate că, într-o zi, între două marșuri suveraniste și trei postări indignate, o să ne aducem aminte de femeia care, într-o Europă sfâșiată, a spus lumii: „Asta-i România”.

Iar lumea s-a uitat. Și a aprobat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Nicușor Dan AP

Tudor Postelnicu, Ministru de Interne de tristă amintire al lui Nicolae Ceauşescu (1987-1989) şi fost şef al Securităţii comuniste (1978-1989), nu a rămas în istorie prin cine ştie ce ispravă, ci printr-o vorbă memorabilă rostită în timpul uneia din şedinţele procesului intentat, în 1990, foştilor demnitari comunişti: „Am fost un dobitoc”, a grăit acesta în încercarea de a se debarasa de trecutul nu tocmai onorant. Cu toţii facem alegeri proaste în viaţă. Foto: Profimedia

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu---

Privesc reportajele care relatează despre cei 100.000 de oameni din Prahova stând la cozi cu bidoanele să ia apă. Dacă ar fi fără sonor și cuvinte scrise pe ecran, aș putea să cred că sunt din Ucraina. De o săptămână în România se petrece o criză umanitară tipică distrugerilor provocate de război – dar încă fără război. România arată de parcă în toate instituțiile statului ar fi plantați sabotori profesioniști. De fapt, e vorba de impostori amatori. Amatori de bani mulți, câștigați fără să miște un deget – poate altă parte a corpului.

Citește mai mult