Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

De la saloanele Europei în inima țării. Regina care a pus România pe hartă

Regina Maria

Avem o relație ciudată cu propria istorie. Știm câteva date, câteva nume, câteva lozinci și de multe ori uităm esențialul. Iar dacă e ceva ce românul face mai bine decât sarmalele, e exact asta: uitarea.

România mare, cea de după 1 Decembrie 1918, n-a apărut ca în povești, pocnind din degete. Era un vis proaspăt, încă amețit, încă tremurat. Ardelenii votaseră, Bucovina votase, Basarabia votase. Dar Europa? Europa se uita suspicios.

Într-un moment în care istoria părea să ne scape printre degete, a intrat în scenă femeia care nu se temea nici de război, nici de Europa: Regina Maria.

Cu o poveste în sânge (nepoată a Reginei Victoria) și cu România în suflet, Regina Maria a intrat în saloanele Europei ca un curent de aer peste o cameră închisă de prea mult timp.

La „Tigrul” Clemenceau intră direct. Se lasă cucerit încet, încet, de fraza impecabilă, de tonul ferm, de argumentul care nu se fărâmițează nici sub cea mai grea contradicție.

La Lloyd George, britanicul uns cu toate alifiile, vine cu farmecul acela calm. Intră ca o englezoaică și vorbește ca o româncă. Îi amintește cine suntem, ce am făcut, de ce merităm. Îi arată o țară obosită, dar demnă, pe care n-o poți trece cu vederea.

Presa? Fără număr. Răspunde la zeci de întrebări într-o singură zi, cu o răbdare pe care nici diplomații n-o au. Oamenii scriu despre ea ca despre o eroină antică aterizată în modernitate. Iar țara… începe să existe în ochii lumii.

În câteva săptămâni, Regina Maria a făcut pentru România cât ar fi făcut o armată de diplomați în zece ani.

Europa se destrăma sub mâinile marilor lideri: Franța se lupta să împace toate popoarele ieșite din imperii vechi. Anglia încerca să nu lase „România” să devină prea mare. SUA își aminteau cu antipatie de pacea rușinoasă pe care am fost siliți să o semnăm în 1918. Ungaria, cu revoluții care se schimbau ca anotimpurile, refuza ideea că Transilvania ar fi altcuiva.

În toată hărmălaia asta, România era o țară mică, șifonată, cu revendicări mari. Și nimeni nu ne dădea garantat nimic. Declarațiile de Unire erau frumoase, dar neînregistrate. Ca un testament fără notar.

Regina Maria a fost notarul nostru moral.

Ea a dus glasul celor care muriseră la Mărășești, ale mamelor care adunaseră grâu în frontul din Moldova, ale copiilor care-și pierduseră părinții în 1916. A dus, fără nicio exagerare, o țară întreagă în brațe.

Și vine prezentul. 1 Decembrie 2025. Și ne lovește contrastul. La Alba Iulia, anul acesta, suveraniștii au fluturat steaguri mai mari decât cunoștințele. S-au strâns acolo cu un soi de înverșunare festivă, strigând că apără România, dar fără să știe, în multe cazuri, ce apără. Nu e vina tuturor. Dar e simptomul unei neglijențe care ne roade.

Și atunci vine întrebarea, una care doare ca o rană veche: Câți dintre cei adunați acolo, printre tarabe, printre fum de mici, știu că România pentru care se bat ei cu pumnii în piept n-ar fi existat fără Regina Maria? Câți știu că o regină venită din Anglia a fost, poate, cel mai român dintre noi? Că România Mare nu s-a născut din „noi să fim suverani”, ci din răbdare și diplomație? Acolo unde azi e slogan, atunci era sacrificiu. Acolo unde azi e certitudine, atunci era doar speranță.

Când s-a semnat Trianonul, în 1920, Europa a consemnat oficial ceea ce românii câștigaseră prin unire și prin sânge. Dar, în toate culisele acelei semnături, se vede o umbră: Regina Maria. Femeia care nu a bătut cu pumnul, ci cu eleganța. Femeia care nu a urlat niciodată „România Mare”, dar a făcut-o posibilă. Și dacă avem o datorie azi, în 2025, e asta: să nu uităm. Să nu facem din istorie o poză prăfuită. Să nu facem din Unire o paradă goală. Să nu reducem la strigăt ceea ce a fost, în realitate, o operă de finețe. Regina Maria nu a cerut aplauze. Dar le merită. Fără ea, harta noastră ar fi arătat cu totul altfel. Și poate că, într-o zi, între două marșuri suveraniste și trei postări indignate, o să ne aducem aminte de femeia care, într-o Europă sfâșiată, a spus lumii: „Asta-i România”.

Iar lumea s-a uitat. Și a aprobat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Lucian Pahontu reactie / sursa foto: Inquam Photos

Reamintim că, săptămâna trecută, Recorder a publicat o investigație cu titlul „Biografia ascunsă a generalului Pahonțu: a făcut parte din trupele de represiune ale lui Ceaușescu și a participat la masacrul din 21 decembrie 1989”. De asemenea, la o zi distanță, Snoop a publicat un material cu titlul „Generalul Pahonțu, de neclintit. Cum a scăpat șeful SPP 18 ani fără o decizie CNSAS privind legăturile sale cu Securitatea”.

Citește mai mult

Politistul si batranica / sursa foto: captura Digi24

Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.

Citește mai mult

Cinematograf Paris / sursa foto: Profimedia

În anii 1990, când am început să mă duc regulat la Paris, mai întâi în vacanţe lungi, apoi făcând naveta la lucru, constituiam frecvent subiect de mirare pentru oamenii locului, parizieni de mai multe generaţii, care nu mai cunoscuseră oameni veniţi din foste regimuri totalitare, ca mine.

Citește mai mult