Femeie la volan. Revoluția sexuală metalică

Prima putere a lumii e foarte aproape de a avea prima femeie președinte. Cu toate astea, eu cred că femeile deja conduc lumea. Cum? Cu volanul.

Zi de săptămână, cândva la sfârșit de octombrie. Centrul Bucureștiului e aglomerat ca de obicei. Coadă la semafor. Mă strecor cu motocicleta ușor, aproape neauzit, până în față. Opresc lângă o mașină mică, neagră, absolut inodoră și insipidă. Ca să rămăi în viață cu motocicleta în Capitală (și nu numai) e bine să fii foarte atent la detalii. Mașină mare de teren - neatenție si manevre nesemnalizate.

Mașină sport - orgolii și ambiții stupide. Monovolum - frâne bruște fără motiv. Mașină super sport - posibilă umilință. Mașină albă de teren - oprește, întoarce și fugi cât poți de repede. Și tot așa. 

Recunosc că odată ajuns la semafor în primul rând lângă mașina mică neagră, am trecut-o la capitoul „inofensiv”, așa că nu am trecut la nivelul următor - verificarea profilului șoferului. S-a făcut verde și am pornit. Nici tare ca un maniac, nici moale ca un bătrânel. Suficient cât să - după aprecierea mea - plec primul în siguranță și să îmi văd de drum.

După o secundă jumătate, lucrurile stăteau complet altfel. Cu zgomot, mașina mică neagră s-a avântat după mine și mai mult, a încercat să imi taie fața. Am luat totul ca pe o glumă plus eternul „încă un chior" și am accelerat ușor mai violent. Aiurea. Mașina mică neagră s-a transformat în aspirator conectat la voltaj prea mare și s-a aruncat nemiloasă în urmărirea mea. Ajunge în lateral. Mă uit cu milă amestecată cu ușoară panică spre ghemotocul de tablă care vâjâia, se supraîncălzea, tușea și icnea, gata să mă scoată de pe bandă și caut personajul. Aș fi pariat după cum urmează: unu - puști de 18 ani care e convins că poate să „facă o motocicletă”, doi - șofer de curier rapid căruia i s-a stricat mașina, trei - taximetrist care a fost la țară cu mașina cumnatului. Mmmnu. La volanul Furiei Negre se afla o femeie, care spumega cel puțin la fel de tare ca cele șaisprezece valve ale motorului.

Bulversat, rușinat, enervat că iar mă joc cu viața mea de pe banda doi pe banda trei, bag mâna în gaz, o înjur în cască pentru că mă obligă să ajung la o sută într-o zonă în care normal mergi cu șaizeci, scap de ea, dar rămân cu gândul la fenomen. Ce i-am făcut? I-am făcut cu adevărat ceva? Ce i s-a părut că i-am făcut? Ce a determinat-o să încerce să mă dea jos, la o parte, să mă vaporizeze din dimensiunea asta a timpului?

Păi ca să înțelegem e nevoie de o recapitulare. Femeia la volan. Probabil cel mai nesecat izvor de teorii, axiome, cărți, tratate. Cauza principală a defrișărilor. Vârful de lance al misoginismului, una din temele preferate ale feminismului, teritoriul minat pe care nu trebuie sa il ataci la o petrecere dacă ai băut mai mult de 3 pahare de vin, arma secretă a comedianților stand-up. Adevaratul motiv - se pare - pentru care nemții au invadat Franța.

În anii 60, femeile și-au tăiat fustele - aproape de tot, au luat 2-3 pumni de anticoncepționale și au strigat „Suntem libere și egale cu voi!” După care totul a devenit o luptă a evoluției. Un război lung și de uzură în care femeile au trebuit să își câștige fiecare drept, redută cu redută.

Iar în tot acest război, care continuă și în ziua de azi, adevăratele măceluri au avut loc în spatele volanului.

Etapa unu. Umilința.

Nu cred că a existat varietate și creativitate mai mare de invective, epitete, gesturi, comparații, metafore, mesaje fluide decât în observațiile făcute în trafic de bărbați către femei, mai ales către cele începătoare sau din alt oraș. Umilința era completă. Plecai de acasă în hohotele bărbatului care își vedea mașina la fier vechi, continuai cu evenimentele din trafic, glumițele colegilor referitoare la stilul de parcare, drum înapoi, claxon, claxon, deget, urlet, înjurătură, claxon. Și tot așa.

Etapa doi. Indiferența.

Conduci bine și știi asta. Ești deasupra lor, ești superioară sub-speciei păroase care se târăște pe lângă tine înjurând, comparând, gesticulând, făcând caz din orice. Ești tu, mașina ta, o melodie tare, o destinație chic, tot setul de mai sus îngrămădit pe un norișor roz care levitează și nu își coboară mintea la colcăiala abjectă de birjari de acolo de jos din nămol.

Etapa trei. Riposta.

E revelația. E Tom Cruise în Vanilla Sky. Singur într-un Times Square gol, lângă un Mustang din 67. Epifania. Lumea e a mea. Suntem egali. Ei nu sunt cu nimic mai presus. Suntem ca ei. Putem fi ca ei. Și eu pot fi agresivă. Și eu pot să șicanez. Știu să înjur. Și fac toate astea nu pentru că sunt un babuin, ci pentru auto-apărare. Așa că având un argument rațional, îți pui masca de scafandru, prinzi buteliile la spate și te scufunzi în mocirlă. Cobori la nivelul birjarilor înarmată ca pentru Afganistan și declanșezi atacul final. Parte în parte. Ochi pentru ochi. Să curgă sânge!

E un fenomen regăsit în multe alte industrii, comunități, regnuri și civilizații. Orice minoritate pusă la colț în mod repetat are la un moment dat o răbufnire, care are loc în clipa în care cei încolțiți simt că nu mai au nimic de pierdut. Atacă cu conștiința înfrângerii, încercând să moară demn și cu cât mai multe victime din tabăra cealaltă. De cele mai multe ori insă, înving. Ăsta e și cazul femeilor la volan. Au dus o luptă lungă, inegală, imorală, incorectă, dar pe care au câștigat-o. Nu cred că mai contează cum. Ce e mai important e că, dacă vedeți o mașină mică și neagră în retrovizor, ar fi bine să treceți pe banda din dreapta.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp