Înainte de a vota pentru premiile Gopo, văd cam toate filmele românești ale anului precedent. Scriu acest text în calitate de critic și istoric de film, deoarece mi se pare demn de semnalat 2022 ca an al revenirii consolidate la structuri clasice în cinematografia românească. La story, la montajul fluid, la imaginea care susține povestirea. Scenarii bine articulate, regie fără contorsiuni vizual-auditive „că așa se poartă”, partituri actoricești solide, conturând personaje cu carne pe ele. Formalismele programatice ale ceea ce s-a numit Noul Cinema Românesc sunt, în mare măsură, abandonate.
Din lista nominalizărilor la Cel mai bun film de lungmetraj, încep cu ratările: „Metronom” și „Pentru mine tu ești Ceaușescu”. Cel de-al doilea ar mai putea să se numească, în siajul lui „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, „Autopsia asezonată a lui Nicolae Ceaușescu”, o narațiune schimonosită degeaba, documente despre viața personajului, alternativ cu secvențe de teatru personal din prezent, mizând pe atracția pe care încă o mai exercită amintirea dictatorului. „Metronom”, titlul emisiunii de la Radio Europa Liberă a lui Cornel Chiriac, e alt film despre ceaușism făcut „pe deasupra”, de un regizor care avea 9 ani la Revoluție și care nu s-a informat temeinic. Dau un exemplu, din multele, grăitor: un grup de elevi de liceu este arestat de organe, pentru o scrisoare trimisă postului Europa Liberă. Un licean solicită să dea un telefon mamei. Ofițerul de Securitate vine cu telefonul fix (nu mobil, că suntem în anii `70) spre el și îl lovește cu toată puterea, cu aparatul peste față, doborându-l la podea, plin de sânge. Așa ceva, oricât de brută ar fi fost securistul sau milițianul, era bine instruit să nu facă, mai ales în fața a zeci de martori. Loviturile se aplicau la separeu și în zone unde nu rămân urme, de preferință în abdomen, nicidecum la figură. Și suntem, cum ziceam, în anii `70, nu în anii `50, procedeele se rafinaseră.
„Crai Nou”, condus cu mână sigură de Alina Grigore, are o calitate rară în cinematografia noastră, unde „nu se aude”, „nu se înțelege ce vorbește”: un relief sonor excepțional, spațializat, cu suprapuneri și totodată clar. Totuși, nu a fost nominalizat la categoria Cel mai bun sunet (Dan Damian, Cody Dubat, Ioan Filip, Dan Rucăreanu, Matei Vasilache).
„Imaculat” (Monica Stan, George Chiper – Lillemark), mai ales în prima lui jumătate, creează și menține o intensitate vizuală strânsă, apăsătoare, a apropierii umane carnale – mi-a amintit de „La Vie d`Adèle”. Remarcabilă Ana Dumitrașcu.
„Miracol”. Bogdan George Apetri știe să genereze și să gradeze tensiunea răului, acum într-un mediu religios. Beneficiind și de imaginea densă, încordată, a lui Oleg Mutu. Sfârșitul, din păcate, este ratat printr-o fandoseală stilistică – final dublu – confuză și deconcertantă.
Tânărul talent Paul Negoescu devine un cineast matur, din ce în ce mai bun. Universul sătesc al omorului ca încununare a corupției și cârdășiei este memorabil reliefat, cu contribuția deosebită a lui Iulian Postelnicu, în rolul unui polițist îndrăgostit de o livadă. Iarăși, finalul lui „Oamenii de treabă” depresurizează filmul, cu o dezlănțuire de violență grotescă, gen Grand Guignol, pasiune veche a lui Negoescu, încă de pe vremea lui „Ana + Radu”.
Aș adăuga acestor filme care încep să realizeze un vis de multe decenii al cinemaului românesc, filmul „de actualitate” care să fie și bun, „Marocco” (Emanuel Pârvu), o povestire despre dificultatea, uneori chinuitoare, de a deosebi răul de bine în societate, despre consecințele imprevizibile ale unor replici nepăsătoare sau arogante față de cei din jur. Foarte bună debutanta Ana Indricău. „Balaur” (Octav Chelaru), după un caz real, relația sexuală dintre o profesoară și un adolescent, elev al ei, propune un cuplu viu și pregnant, excelenta actriță Mălina Manovici și neprofesionistul înzestrat Sergiu Smerea. Cel mai bun rol secundar feminin îl face Ofelia Popii în „Om câine”, luptând cu accesele de gelozie devastatoare ale soțului. „#dogpoopgirl”, un studiu atent al mecanismelor propagării mirosului fals de fecale în opinia publică, arată că un actor consacrat, Andrei Huțuleac, poate trece la regie fără să aștepte să îmbătrânească. „Insula” merită să-l vedeți pentru a... asculta muzica Adei Milea și a lui Alexander Bălănescu.
De fapt, toate aceste filme românești merită și ar trebui văzute de publicul larg. Recomand cu căldură.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
