Într-o lume hiperconectată, dar tot mai fragmentată, singurătatea devine o experiență comună și totuși greu de rostit. Psihoterapeuta Daniela Damian vorbește despre formele vizibile și invizibile ale singurătății, despre cum se transformă aceasta în resursă atunci când e recunoscută, și despre puterea relațiilor autentice de a aduce vindecare și apartenență.
Cum definiți singurătatea? Cum o diferențiați de solitudine sau de izolare?
Este o experiență complexă. Singurătatea este nedeclarată, ascunsă și comună. Interpretăm singurătatea în mod diferit, în funcție de vârstă, personalitate, nivelul de dependență și stilul de viață. Este un răspuns la diverse nevoi, circumstanțe și situații și, ca atare, o împărțim în mai multe tipuri de singurătate. A fi om înseamnă a putea experimenta singurătatea.
Singurătatea este o experiență subiectivă și dureroasă, care apare atunci când există o nepotrivire între relațiile semnificative pe care ni le dorim și ceea ce percepem că avem în realitate. Robert Weiss (1973), care este cel mai larg creditat cu stimularea cercetării empirice asupra singurătății, a descris două tipuri de singurătate: emoțională și socială. Singurătatea emoțională se referă la absența unei conexiuni afective profunde cu o persoană semnificativă (ex. partener, prieten apropiat, familie). Este resimțită adesea ca un gol interior, chiar și în prezența altora. În timp ce singurătatea socială rezultă dintr-o rețea de sprijin social inadecvată sau nesatisfăcătoare și dintr-un sentiment sporit de plictiseală și lipsă de scop.
Izolarea, în schimb, este de obicei impusă sau autoimpusă ca mecanism de protecție și poate întreține suferința, este consecința unor privațiuni sau a unor condiții exterioare care limitează libertatea persoanei. Avem factori materiali cum ar fi lipsa coincidenței în timp și spațiu cu ceilalți, și factori psihologici cum ar fi timiditatea extremă, lipsa abilităților sociale, teama de expunere sau teama de a fi expus și judecat. Acestea pot ridica ziduri invizibile între o persoană și comunitate.
De exemplu, incapacitatea de a menține relații normale și susținute poate duce la un sentiment de izolare. Acest sentiment corespunde unor evenimente obiective: lipsa timpului liber, munca excesivă, faptul de a locui într-un spațiu foarte mic pe care abia îl părăsești. Există momente în care singurătatea nu este o alegere, ci o realitate impusă de condițiile vieții. Singurătatea impusă, trăită împotriva voinței proprii, una dintre cele mai răspândite forme de izolare în societatea modernă.
Dar există și o altă față a izolării: singurătatea autoimpusă. Ea apare atunci când cineva decide să se retragă în propriul univers, alegând singurătatea ca mecanism de protecție. Este vocea interioară care spune: „mai bine departe, decât din nou dezamăgit”. Pentru unii, această alegere vine din rănile adunate în relații marcate de neîncredere și trădare. Pentru alții, retragerea este o călătorie spirituală – o liniște asumată, o formă de dăruire către ceva mai mare decât ei, fără ostilitate față de ceilalți.
Ambele forme, impusă și autoimpusă, vorbesc despre felul în care izolarea se instalează în viețile noastre: uneori forțată din exterior, alteori aleasă din nevoia de protecție sau de sens. Singurătatea impusă, trăită împotriva voinței proprii, una dintre cele mai răspândite forme de izolare în societatea modernă. Solitudinea înseamnă să fii singur în propriul tău spațiu al capului; bucurându-te de propria ta companie și oferindu-ți timp de calitate pentru a reflecta. De obicei, ești separat fizic de ceilalți. Solitudinea este o stare pozitivă și poți simți că efectele sale pozitive sunt benefice pentru tine.
Este important să echilibrezi timpul petrecut cu tine și ceilalți, astfel încât să obții beneficii pentru tine, decât să eviți în mod activ oamenii într-un mod nesănătos.
Majoritatea oamenilor pot sta în solitudine ore întregi, alții câteva zile. Spre deosebire de singurătatea impusă și autoimpusă, solitudinea este o alegere conștientă și o abilitate dobândită, un timp de retragere care aduce liniște, claritate și reconectare cu sine, fără sentimentul de lipsă sau suferință. Este capacitatea de a fi singur fără a suferi, de a te bucura de propria companie. Dacă singurătatea aduce lipsă și durere, solitudinea aduce prezență și resurse interioare.
Ce v-a determinat să vă implicați în această temă și cum ați observat, de-a lungul timpului, transformarea problemei singurătății?
De copil am fost fascinată de povești. Îmi plăcea să o ascult pe bunica mea, care venise din Bucovina în sudul țării, lângă București, atunci când s-a căsătorit cu bunicul. Provenea dintr-o familie numeroasă, cu mulți frați, și fiecare întâlnire cu ea era plină de povestiri captivante. Încă este o plăcere să o ascult. Și totuși, de fiecare dată, poveștile ei se încheiau cu aceeași mărturisire: că se simte singură. Eu, copil fiind, o întrebam nedumerită: «Cum așa? De ce? Suntem noi cu tine, ai copii, ai nepoți.» Iar ea îmi răspundea: «Nu e despre asta. Da, sunteți aici, vă iubesc, dar e un altfel de singurătate.» Atunci nu înțelegeam pe deplin, însă mai târziu am descifrat sensul acestor cuvinte.
O altă experiență care m-a marcat încă din copilărie a fost legată de multiplele spitalizări și recuperări medicale prin care am trecut. Am petrecut mult timp internată, cu multe gânduri, întrebări și emoții. Chiar dacă mama era lângă mine, eu mă simțeam singură de multe ori. Nu știam cum să exprim tot ce simt, dar îmi puneam întrebări despre viață. Cu această condiție medicală, am încercat întotdeauna să fiu în preajma copiilor și a prietenilor, să mă distrez și să mă joc. Mă cățăram, mergeam cu bicicleta, înotam, nu voiam să rămân în urmă, îmi doream să fiu cu ceilalți și să mă bucur de copilărie. Învățam să fac toate aceste lucruri respectându-mi limitele, dar în același timp, doar eu știam în sinea mea ce înseamnă să trăiești cu o vulnerabilitate. Și adesea simțeam singurătatea aceea subtilă, greu de împărtășit, pentru că aveam impresia că nimeni nu înțelege cu adevărat. Eu încercam mereu să înțeleg.
Au urmat alte momente în adolescență, iar mai târziu, în jurul vârstei de 24 de ani, când fratele meu s-a mutat în altă țară, am simțit din nou singurătatea în forme mai profunde. Decizia de a locui singură, fără a fi într-o relație, a fost pentru mine un pas de autocunoaștere și multă curiozitate. Imediat după facultate am început formarea în psihoterapie și terapia personală, acolo am putut să aștern toate aceste gânduri, să le privesc cu claritate și să încep să le răspund cu adevărat.
Mai târziu, în practica privată, am ascultat și poveștile altor oameni despre singurătate, despre însingurare, despre fragilitatea legăturilor, despre dorința de a fi văzuți și auziți, despre sentimentul de a fi „decuplați” de lume. Am citit și am învățat multe despre acest subiect tabu și mi-am dat seama cât de profund și de universală este singurătatea. Din acest motiv am început să organizez și să susțin workshopuri dedicate singurătății, conexiunii și felului în care ne construim relațiile.
Pas cu pas, am transformat această preocupare într-un demers mai amplu, de câțiva ani am dezvoltat și acreditat cursuri dedicate psihoterapiei singurătății, fiind fondatoarea Psihoterapiei Singurătății în România. Am conturat programe precum Abordarea singurătății în psihoterapie, Singurătatea transgenerațională și Singurătatea traumatică. Toate aceste inițiative sunt parte din ceea ce m-a determinat să aleg și să mă implic în această temă, atât ca experiență personală, cât și ca misiune profesională.
Privind în urmă, realizez că fiecare experiență m-a adus mai aproape de înțelegerea singurătății. Ea nu este doar absența celorlalți, ci o stare complexă, uneori dureroasă, alteori fertilă, care face parte din viața noastră și ne modelează drumul.
Singurătatea nu este, în adevăratul sens al cuvântului, o problemă. Ea este o experiență, o stare de viață. Așa cum tristețea nu este o problemă, ci o emoție, tot așa și singurătatea poate fi privită ca o stare emoțională, adesea asociată cu tristețea. În psihologie vorbim despre cinci emoții de bază: bucurie, tristețe, furie, frică și dezgust. Dacă ne gândim la entuziasm, frustrare sau îngrijorare, nu le etichetăm ca probleme, ci ca stări firești cu care lucrăm și pe care le integrăm în viața noastră.
La fel și singurătatea face parte din existența fiecăruia dintre noi. Diferența apare atunci când ea devine cronică, copleșitoare și blochează resursele de adaptare. Atunci nu mai este doar o stare, ci o dificultate care ne poate afecta sănătatea emoțională, relațiile și chiar corpul. De aceea, nu încercăm să eliminăm singurătatea, ci să o recunoaștem, să înțelegem mesajul ei și să învățăm să construim relații și experiențe care să o transforme într-o ocazie de creștere personală, nu într-un blocaj.
În ultimii 10-15 ani am observat că, singurătatea a devenit mai vizibilă, inclusiv în România, atât la tineri, cât și la adulți. Ritmul social, migrația, relațiile fragile contribuie la această transformare. Observ că odată cu schimbările sociale și tehnologice, oamenii par mai conectați online, dar de fapt sunt mai vulnerabili la singurătate. Dacă în urmă cu jumătate de secol singurătatea era trăită mai ales ca o stare trecătoare, astăzi ea a devenit o problemă socială și de sănătate publică, hrănită de migrație, fragmentarea familiilor și ritmul accelerat al vieții. În următorii ani, dacă nu vom cultiva conștient comunități de sprijin, relații autentice și apartenență, singurătatea riscă să se adâncească, să lase generații întregi cu un sentiment de izolare chiar și în mijlocul mulțimii. Însă, privită ca o experiență care ne arată nevoia profundă de legături umane, singurătatea poate deveni și un semnal că drumul viitorului nu este individual, ci împreună. Pentru mine, singurătatea nu este o problemă de rezolvat, ci o experiență umană pe care o putem înțelege, accepta, traversa și transforma.
foto Profimedia
Ați putea să ne vorbiți despre ce înseamnă pentru dumneavoastră expresia „a scoate singurătatea din dulap”? Este un fel de „coming out” emoțional – cât de important este acest pas în procesul de vindecare?
Pentru mine, expresia „a scoate singurătatea din dulap” înseamnă a aduce la lumină ceva ce de obicei ascundem, a vorbi despre acea parte vulnerabilă din noi pe care o purtăm în tăcere. Este un fel de „coming out” emoțional, prin care recunoaștem și rostim ceea ce simțim. Atunci când o persoană spune cu voce tare „mă simt singură”, deja face un pas esențial spre claritate și echilibru interior. Fiecare curs, workshop îl încep spunând ca Reguli ale Singurătății: O RECUNOAȘTEM. Singurătatea Nu se vindecă, Nu se combate, Nu o eradicăm.
Tăcerea și rușinea sunt cele care mențin singurătatea captivă, ca pe un secret greu. Însă în momentul în care este exprimată, ea își pierde din putere și devine o experiență umană împărtășită. Spunând „da, și eu trăiesc asta”, rușinea se diminuează, iar în locul ei poate apărea compasiunea de sine și posibilitatea unei conexiuni autentice.
A vorbi despre singurătate nu înseamnă doar a recunoaște o stare, ci și a-ți permite să fii văzut și auzit. Este începutul unui proces prin care poți să te reconectezi atât cu tine însuți, cât și cu ceilalți, iar acest pas, oricât de mic ar părea, deschide drumul către apartenență și vindecare relațională.
Ce faceți dumneavoastră, ca psiholog, în cadrul cursurilor sau sesiunilor pentru a ajuta tinerii și adulții să iasă din cercul vicios al singurătății? Puteți să ne dați exemple concrete de strategii sau tehnici pe care le folosiți?
În cadrul cursurilor și sesiunilor dedicate singurătății, primul pas este clarificarea diferenței dintre solitudine și singurătate. Solitudinea poate fi un timp valoros petrecut cu sine, în timp ce singurătatea este trăită ca o absență dureroasă a conexiunii și apartenenței. Apoi, pun accent pe cultivarea compasiunii și acceptării de sine, pentru că relația cu propria persoană este fundamentul oricărei relații autentice cu ceilalți. Abia după această conectare cu sine, putem lucra asupra construirii unor relații sănătoase. O direcție importantă o reprezintă reconstruirea sensului de comunitate și apartenență, pentru că singurătatea nu se depășește doar individual, ci și prin experiența de a fi văzut, validat și inclus într-un cadru relațional. Concret, psihodrama este o metodă de lucru care aduce în față ceea ce de obicei rămâne ascuns în interior: emoții, relații, dorințe sau goluri. În loc să vorbim doar despre singurătate, o punem pe scenă, îi dăm voce, o întruchipăm, intrăm în dialog cu ea. Folosesc sociograme pentru ca oamenii să își vadă rețeaua de relații, jocuri de rol și scaunul gol pentru a exprima absențe sau mesaje nerostite, dar și scene care reconstruiesc momente de apartenență și conexiune. Prin această experiență directă, participanții descoperă resurse noi, își înțeleg mai clar tiparele și trăiesc în grup senzația că nu sunt singuri în singurătatea lor. Astfel, psihodrama devine o cale umană și profundă de a transforma izolarea în apropiere și tăcerea în dialog. De asemenea, lucrez cu explorarea loialităților invizibile și a scenariilor transgeneraționale, pentru că adesea rădăcinile singurătății se regăsesc în istoria familială și în tiparele transmise între generații.
În atelierele dedicate singurătății, pe lângă metode expresive precum psihodrama, introduc și exerciții simple, dar esențiale, de antrenare a conversațiilor de tip small talk. Mulți oameni care se simt singuri se confruntă cu dificultăți în a iniția și menține interacțiuni cotidiene: cum să abordeze pe cineva, ce să spună, cum să treacă de primele replici fără anxietate sau blocaj. Lucrăm practic, prin jocuri de rol: cum să saluți, cum să pui o întrebare deschisă, cum să găsești un punct comun într-o conversație scurtă. Testăm împreună fraze simple care pot sparge gheața și explorăm limbajul nonverbal: zâmbetul, contactul vizual, postura relaxată. Asemenea atelierele devin un antrenament de siguranță, un teren protejat unde oamenii își pot exersa abilitățile fără teama de respingere. Scopul nu este doar „tehnica” în sine, ci încrederea de a intra în relații reale, de zi cu zi. Prin small talk deschidem uși spre conexiuni mai profunde, iar pentru cineva aflat în cercul vicios al singurătății, acest pas mic poate fi primul pas decisiv spre apartenență. In grupurile acestea de terapie invit oamenii să experimenteze relaționarea într-un cadru sigur, să își descopere vocea autentică și să testeze noi moduri de a intra în contact cu ceilalți.
În terapie individuală, invit clienții să devină conștienți de tiparele lor relaționale, să își exprime emoțiile în siguranță și să exerseze noi forme de comunicare.
Care sunt obstacolele cele mai mari pe care le întâlnesc tinerii/adulții atunci când încearcă să iasă din singurătate? (ex: rușine, teama de respingere, lipsa de oportunități, prejudecăți)
Obstacolele cele mai frecvente sunt rușinea, teama de respingere și convingerea că ceilalți nu ar putea înțelege cu adevărat prin ce trec. Mulți tineri îmi spun că „nu au unde” să își facă prieteni în afara spațiului virtual sau în afara locului de muncă, ceea ce accentuează sentimentul de izolare. Un alt obstacol important este teama de a nu ști ce să spună sau cum să înceapă o conversație – această anxietate de a deschide dialogul blochează adesea orice încercare de apropiere. În plus, prejudecățile sociale („dacă spun că sunt singur, ceilalți mă vor judeca”) și experiențele dureroase din trecut, cum ar fi respingerile repetate, pot reduce și mai mult curajul de a iniția noi relații.
În ce măsură comunitățile, relațiile interpersonale și rețelele sociale sănătoase pot contribui la depășirea singurătății? Ce recomandări aveți pentru cineva care vrea să-și găsească un sentiment de apartenență autentic, dar nu știe de unde să înceapă?
Este esențial să avem relații, pentru că în relații ne dezvoltăm. Relațiile ne oferă oglindire, sprijin și sens. Ele sunt spațiul în care învățăm să ne cunoaștem mai bine, să ne exprimăm emoțiile, să gestionăm diferențele și să creștem împreună cu ceilalți.
Relațiile autentice și apartenența protejează sănătatea și chiar prelungesc viața. Recomand celor care caută apartenență să înceapă cu pași mici: un grup de lectură, o activitate voluntară, un curs unde oamenii împărtășesc valori similare. Așa se creează bazele încrederii și apartenenței reale. Comunitățile pot fi vindecătoare atunci când sunt sigure și autentice.
Pentru cineva care își caută un sentiment de apartenență autentic, primul pas este să înțeleagă că apartenența nu se construiește prin mulțimea relațiilor, ci prin calitatea lor. Așa cum arată Daniel Siegel și Tina Payne Bryson în The Power of Showing Up, conexiunile profunde se formează atunci când reușim să fim cu adevărat prezenți: să ascultăm, să validăm și să răspundem la nevoile emoționale ale celuilalt. Practic, „a fi acolo” pentru cineva, și a simți că cineva e „acolo” pentru tine, este fundația apartenenței.
În același timp, Vivek Murthy, în cartea Together, subliniază că singurătatea poate fi diminuată prin pași mici, intenționați, de reconectare: de exemplu, prin gesturi simple, cum ar fi a iniția o conversație zilnică cu o persoană de încredere, a te implica într-o activitate comunitară sau a cultiva ritualuri de conectare. Aceste experiențe regulate, chiar aparent banale, creează sentimentul de „a conta pentru cineva” și de „a face parte din ceva mai mare decât tine însuți”.
Recomandarea mea practică este să începi cu pași simpli: mai întâi conectează-te cu tine însuți pentru a înțelege ce îți dorești de la relații, apoi investește prezență și autenticitate în una-două legături apropiate și caută comunități în care valorile tale sunt împărtășite, pentru că apartenența autentică nu se bazează pe simpla proximitate, ci pe recunoaștere și sens comun.
În esență, apartenența autentică începe de la curajul de a fi prezent pentru tine și pentru ceilalți și continuă cu construirea treptată a unor legături bazate pe încredere și reciprocitate.
Cum evaluați rolul psihoterapiei în procesul de vindecare de singurătate? Ce tipuri de intervenții sunt cele mai eficace (individuale, de grup, ateliere, întâlniri comunitare etc.)?
Psihoterapia creează un spațiu sigur și conținător, unde cineva poate fi ascultat, văzut și recunoscut fără judecată. Simplul fapt de a fi prezent emoțional pentru o altă persoană oferă validare și siguranță, ceea ce deschide drumul spre conectare autentică.
Intervențiile de grup sunt deosebit de valoroase, pentru că oferă experiența directă a apartenenței: oamenii descoperă că nu sunt singuri în trăirile lor, că poveștile lor rezonează cu ale altora și că pot primi sprijin și acceptare în timp real. Este un „laborator al relațiilor”, unde se exersează încrederea, reciprocitatea și capacitatea de a primi și de a oferi sprijin.
Terapia individuală aduce profunzime, pentru că permite explorarea cauzelor personale și transgeneraționale ale singurătății. Aceasta ajută la înțelegerea tiparelor relaționale moștenite, a rușinii sau a fricilor care blochează deschiderea către ceilalți și facilitează reconectarea cu sinele.
Atelierele și intervențiile comunitare funcționează ca un pod între terapie și viața de zi cu zi. Ele oferă un cadru structurat, dar flexibil, unde participanții își pot exersa vocea autentică, pot testa noi moduri de a relaționa și pot construi treptat un sentiment de apartenență sănătos și durabil.
Astfel, psihoterapia, fie ea individuală, de grup sau comunitară, oferă atât un spațiu de autocunoaștere, cât și o experiență practică de conectare, sprijinind transformarea singurătății într-o resursă de creștere și înțelepciune relațională.
foto Profimedia
Ce sfaturi practice ați da tinerilor și adulților care se simt blocați în singurătate – pași concreți pe care îi pot face zilnic pentru a rupe cercul: identitate, obiceiuri, relații, comunicare?
Primul pas este să îți recunoști și accepți emoțiile, fără a le judeca. Singurătatea devine mai grea atunci când o negăm sau ne rușinăm de ea. Acordarea de timp pentru a observa ceea ce simți este o practică zilnică simplă și importantă. Al doilea pas este crearea unor rutine care aduc structură și sens. Activități regulate, precum mișcarea, hobby-urile sau cititul, oferă stabilitate și contrabalansează sentimentul de gol interior.
Conectarea începe adesea cu gesturi mici. Un salut, o conversație scurtă sau un mesaj trimis unei persoane de încredere pot fi primele cărămizi în reconstruirea relațiilor. În timp, aceste interacțiuni cresc în profunzime și aduc apartenență. Comunicarea autentică este esențială. A învăța să exprimi ceea ce ai nevoie, chiar și în forme simple, „am nevoie să mă auzi acum”, ajută la consolidarea legăturilor reale.
Identitatea se construiește prin congruență. Cunoașterea propriilor valori și alinierea obiceiurilor la acestea (cum alegi să îți petreci timpul, cu cine te înconjori, ce lași să conteze pentru tine) oferă stabilitate și claritate în relații. Un alt pas este prezența conștientă pentru ceilalți. Participarea la activități comunitare, voluntariat sau grupuri cu interese comune nu doar reduce singurătatea, ci creează sentimentul că faci parte dintr-un întreg mai mare.
Pe scurt: recunoașterea emoțiilor, cultivarea unor rutine sănătoase, inițierea unor interacțiuni mici, comunicarea clară a nevoilor și implicarea în comunitate sunt pași zilnici care pot rupe cercul singurătății și pot reconstrui un sentiment autentic de apartenență.
Ați întâlnit situații, în România sau în activitatea dumneavoastră, unde singurătatea a condus la o căutare exagerată de apartenență, inclusiv în grupuri extremiste sau polarizante?
Nu, în activitatea mea nu am întâlnit situații în care singurătatea, de una singură, să ducă direct la apartenența la grupuri extremiste sau polarizante. Nu sunt expert în studierea acestor grupuri, însă din perspectiva psihoterapeutică pot spune că astfel de alegeri țin de o combinație complexă de factori: vulnerabilități individuale, dinamici familiale, influențe culturale, contexte sociale, expunerea la ideologii radicale și nevoia de validare sau de recunoaștere.
Singurătatea poate contribui la fragilizarea sentimentului de apartenență, dar nu explică singură aceste orientări. Este mai degrabă un factor care, împreună cu alții, poate fragiliza reziliența și discernământul.
În terapie, accentul se pune pe întărirea resurselor personale și pe dezvoltarea unor forme sănătoase de conectare, care să răspundă nevoii firești de comunitate și sprijin. În acest fel, chiar dacă singurătatea poate fi un teren fertil pentru căutări, există șansa ca nevoia de apartenență să fie împlinită fără riscul de a cădea în structuri distructive sau exploatative.
Ce mecanisme psihologice intră în joc atunci când cineva se simte „neauzit” sau „invizibil” și cum poate fi atras de o comunitate care îi oferă sentimentul de apartenență, chiar dacă valorile acesteia sunt radicale?
Atunci când o persoană se simte „neauzită” sau „invizibilă”, se activează mecanisme psihologice legate de nevoia fundamentală de validare și apartenență. Lipsa unui spațiu în care să fie recunoscută și valorizată poate genera frustrare, rușine, sentiment de inutilitate și chiar furie. Într-un astfel de vid relațional, persoana devine vulnerabilă la comunități sau grupuri care promit solidaritate și recunoaștere, chiar dacă valorile promovate sunt radicale.
Din perspectivă psihoterapeutică, este important de înțeles că atracția nu vine neapărat din conținutul ideologic, ci din satisfacerea unor nevoi emoționale profunde: a fi văzut, a conta pentru ceilalți, a simți că aparții undeva. Comunitățile oferă un cadru organizat, reguli clare și răspunsuri simple la întrebări complexe, reducând anxietatea și facilitând găsirea unui sens și a unui sentiment de apartenență.
În terapie, lucrăm pentru a recunoaște aceste nevoi și pentru a găsi modalități sănătoase de satisfacere a lor, prin relații autentice, comunități constructive și dezvoltarea unui sentiment de identitate bazat pe valori personale, nu pe presiunea sau seducția unui grup extrem.
Consecințe și soluții
Care sunt consecințele psihice și fizice pe termen lung pentru o persoană care trăiește o singurătate cronică?
Mai întâi e nevoie să amintim că există mai multe forme de singurătate, fiecare cu trăsături și impacturi diferite asupra vieții. Singurătatea nu are o singură față, ea se arată în moduri variate, uneori trecătoare, alteori adânc înrădăcinate.
Există singurătatea contextuală, atunci când te simți singur doar într-un anumit loc, la școală, la serviciu, deși în alte spații ești înconjurat de oameni dragi. Alteori apare singurătatea tranzitorie, legată de un moment de tensiune sau de un conflict, și dispare odată cu liniștirea situației. Dar există și singurătatea cronică, care persistă în timp și colorează întreaga viață, fiind mai greu de gestionat.
Unii oameni aleg singurătatea, din teamă de dezamăgire sau din motive spirituale, aceasta este singurătatea autoimpusă. Alții o trăiesc pentru că viața le impune ritmuri și condiții ce limitează relațiile, programul de lucru, lipsa timpului, spațiile mici, iar atunci singurătatea este impusă din exterior. Există și singurătatea existențială, mai subtilă, care apare din întrebări despre sensul vieții și al propriei legături cu ceilalți.
Pe de altă parte, solitudinea este altceva: o alegere conștientă de a fi singur pentru a reflecta, pentru a te asculta pe tine însuți și pentru a-ți regăsi echilibrul. Este un timp fertil și sănătos, dacă nu se transformă în izolare sau în gânduri negative.
În formele sale mai dificile, singurătatea poate căpăta dimensiuni psihopatologice, fiind legată de tulburări mintale sau de suferințe psihice profunde.
Astfel, în terapie, este important să înțelegem nu doar faptul că cineva trăiește singurătatea, ci și forma ei: temporară sau persistentă, autoimpusă sau rezultatul unor condiții externe, existențială sau legată de sănătate. Fiecare are propria poveste și propriul drum de însoțire.
Singurătatea cronică merită o atenție specială. Această formă nu este legată de un context specific, ci se extinde în mai multe arii ale vieții și se menține pe termen lung.
Deși poate fi ameliorată în condiții favorabile, ea nu dispare spontan. Diferența față de singurătatea tranzitorie este de intensitate și durată, fără o graniță clară între ele.
Exemplu: o persoană cu viață monotonă, blocată într-o rutină zilnică, poate simți o singurătate persistentă care devine parte din modul ei de a trăi, chiar dacă nu a existat un eveniment traumatic.
Când singurătatea cronică este însoțită timp de doi sau mai mulți ani de nemulțumire profundă față de relațiile sociale, ea capătă dimensiuni clinice, fiind asociată cu deficite emoționale, comportamentale și cognitive severe.
Cercetările arată în mod constant că persoanele care suferă de singurătate cronică diferă atât cantitativ, cât și calitativ de cele care experimentează singurătatea tranzitorie, în multiple moduri. Autorii demonstrează că singurătatea cronică este asociată cu modele specifice de dinamică interpersonală și rezultate negative asupra sănătății mintale. Ei subliniază că persoanele care suferă de singurătate pe termen lung prezintă deficite semnificativ mai severe decât cele care trec prin episoade scurte și izolate.
Deficitele asociate cu singurătatea cronică se referă la afectări emoționale, comportamentale și cognitive care apar ca urmare a experimentării prelungite a singurătății, diferite de cele întâlnite în singurătatea tranzitorie și care necesită intervenții psihoterapeutice specifice, adaptate duratei și profunzimii trăirii.
Dincolo de impactul psihologic, singurătatea cronică are consecințe serioase și asupra sănătății fizice. Tulburări depresive, anxietate, risc crescut de boli cardiovasculare, sistem imunitar slăbit, declin cognitiv și scăderea speranței de viață.
Singurătatea cronică are efecte comparabile cu fumatul sau obezitatea asupra sănătății fizice: cresc riscurile cardiovasculare, imunologice și neurodegenerative. Psihic, poate întreține depresia, anxietatea și sentimentul de lipsă de sens.
Ce rol are psihoterapia în astfel de cazuri? Ce tipuri de intervenții s-au dovedit eficiente?
În cazurile de singurătate cronică, psihoterapia are un rol fundamental, pentru că oferă un spațiu sigur și confidențial unde persoana poate aduce trăirile sale, fără teama de a fi judecată sau respinsă. Singurătatea aduce cu sine multă durere emoțională, iar în terapie persoana are șansa de a-și recunoaște starea și de a nu o mai evita sau nega. Psihoterapia nu „șterge” singurătatea, dar creează premisele pentru a o înțelege, a-i descoperi rădăcinile și a găsi modalități prin care persoana să-și reconstruiască legătura cu sine și cu ceilalți.
Din experiența mea, intervențiile eficiente pentru singurătatea cronică sunt variate și complementare. Fiecare aduce ceva diferit și, împreună, creează o punte între lumea interioară a persoanei și rețeaua de relații pe care și-o poate construi în afara terapiei.
Terapia individuală este adesea primul pas. În acest cadru, persoana învață să recunoască tiparele de gândire și relaționale care întrețin singurătatea. De multe ori, apar loialități invizibile sau scenarii transgeneraționale care fac ca izolarea să pară inevitabilă. Prin conștientizare și prin exerciții de autoreglare emoțională, clientul redescoperă treptat capacitatea de a se reconecta cu propriile nevoi.
Psihoterapia de grup aduce experiența directă a apartenenței. Emoțiile sunt validate, iar oamenii își pot testa noi moduri de a relaționa într-un cadru sigur și conținător. Singurătatea este pusă față în față cu oglinda celorlalți, iar această experiență devine un antrenament pentru viața de zi cu zi.
Psihodrama și sociodrama creează spațiul pentru experimentare. Prin jocuri de rol, prin tehnica scaunului gol și prin sociograme, participanții pot vizualiza rețelele lor de sprijin, pot explora emoții intense și pot elibera tensiuni relaționale acumulate. Aceste metode deschid accesul către resurse care altfel ar rămâne blocate în plan inconștient.
Intervențiile inter- și transgeneraționale aduc lumină asupra trecutului familial. Doliile neîncheiate, miturile transmise între generații și experiențele dureroase care circulă invizibil în familie influențează profund modul în care cineva trăiește singurătatea. Când aceste rădăcini sunt înțelese, persoana poate începe să se desprindă de ele și să își construiască propriul drum.
Analiza tranzacțională completează această explorare, dezvăluind scenariile de viață și „jocurile psihologice” prin care oamenii își mențin, fără să știe, izolarea. Ea oferă și instrumente concrete pentru a rescrie aceste scenarii și pentru a construi relații sănătoase și autentice.
Pentru a duce procesul dincolo de cabinet, grupurile de suport creează punți între terapie și viața socială. Acolo, izolarea se reduce prin întâlniri autentice, iar apartenența începe să fie trăită în mod real, prin legături care se pot transforma în relații de durată.
Astfel, printr-o combinație de intervenții individuale, de grup, expresive și comunitare, psihoterapia devine un proces transformator, prin care singurătatea cronică poate fi înțeleasă, gestionată și, treptat, depășită. Rezultatele nu apar peste noapte, dar pot fi semnificative: persoanele învață să își recunoască emoțiile, să își creeze rutine de sprijin, să stabilească relații mai sănătoase și să regăsească un sentiment de apartenență autentic.
Ce poate face societatea (instituții, școală, comunitate, stat) pentru a preveni singurătatea și pentru a sprijini persoanele vulnerabile?
Din perspectiva mea, atât ca psihoterapeut, cât și ca asistent social, cred că prevenirea și reducerea singurătății necesită o abordare integrată, care să îmbine dimensiunea psihologică cu cea socială. Singurătatea nu este doar o experiență individuală, ci și o problemă de sănătate publică, cu rădăcini în modul în care funcționează comunitățile și instituțiile.
În România există câteva inițiative frumoase: centre de zi pentru vârstnici, sprijin prin primării sau ONG-uri, cabinete de consiliere școlară sau comunitară. Sunt pași importanți, dar toate acestea rămân, deocamdată, izolate și lipsite de o viziune comună.
Ca specialist, dar și ca om care ascultă povești de viață în fiecare zi, văd nevoia de a privi singurătatea nu doar ca pe o problemă individuală, ci ca pe o prioritate de sănătate publică. Este un fenomen care atinge sănătatea emoțională, fizică și socială și care, dacă rămâne nevăzut, poate afecta întreaga societate.
Exemplele internaționale ne arată că se poate: în Marea Britanie și Japonia s-au creat chiar ministere ale singurătății, ca răspuns la impactul uriaș al singurătății și izolării asupra oamenilor. Noi nu avem încă un astfel de cadru instituțional și, de aceea, multe programe din România rămân fragmentate și cu acoperire redusă.
Ceea ce lipsește este o strategie coordonată, politici dedicate și investiții reale în comunități. Avem nevoie de spații sigure de întâlnire, de programe care să încurajeze conexiunea și de proiecte care să ofere sprijin și apartenență. Numai așa putem trece de la inițiative locale la o viziune națională capabilă să ofere nu doar soluții temporare, ci și un sprijin pe termen lung celor vulnerabili. În același timp, putem construi o societate mai conectată, mai solidară și mai sănătoasă.
În concluzie, pentru a preveni și diminua singurătatea, este nevoie de un efort comun: psihoterapie accesibilă, educație emoțională, comunități active și politici publice bine gândite. Doar așa putem crea un context în care oamenii să se simtă văzuți, sprijiniți și parte dintr-un întreg mai mare.
Cum putem construi apartenențe sănătoase, care să nu exploateze vulnerabilitatea oamenilor, ci să le ofere sprijin autentic?
Apartenențele sănătoase se construiesc pe bază de încredere, respect reciproc și autenticitate, nu pe exploatarea slăbiciunilor. Pentru ca relațiile să fie cu adevărat sprijinitoare, oamenii au nevoie să fie văzuți și acceptați așa cum sunt, fără condiționări sau manipulări. Un prim pas este cultivarea unor comunități incluzive, în care fiecare voce contează și unde diferențele sunt privite ca resurse, nu ca bariere. Aici, conexiunea se naște din experiențe împărtășite, colaborare și empatie.
La nivel personal, prezența autentică este fundamentală, a fi acolo pentru celălalt, cu atenție și deschidere, fără a judeca sau a încerca să controlezi. Când oamenii se simt ascultați și respectați, vulnerabilitatea lor nu devine un punct de exploatat, ci o punte spre apropiere.
De asemenea, este esențial să existe limite clare și sănătoase. Relațiile care sprijină cu adevărat sunt cele în care fiecare persoană își păstrează libertatea de alegere, dar în același timp se poate baza pe ceilalți la nevoie.
În fine, apartenența autentică se hrănește prin relații constante și îngrijire reciprocă. Nu e suficient un gest ocazional, ci o continuitate a prezenței, care transmite siguranță și stabilitate. Astfel, oamenii învață că nu sunt singuri și că există rețele de sprijin reale, capabile să le ofere echilibru emoțional și sens în viață.
Soluția = Grijă de sine și să ne pese de ceilalți.
Acest articol despre singurătate este realizat cu sprijinul Kozel, promotor al conexiunilor reale și susținător al comunităților locale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.