Notabilul pesedist Ciortan, sau așa ceva, are o mașină care bate spre 200.000 euro. Chestionat fiind de ce, insul răspunde zâmbind sincer: „Trebuie să ne facem plăcerile... Că la 70 de ani nu mai contează... ”.
Ceea ce m-a dus cu gândul la întrebarea: care este plăcerea (plăcerile) pesedistului de succes? Dincolo de gargara politică, dincolo de stânga și dreapta, de progresism și naționalism, de minciună, închinăciune, înșelăciune, mită, influență, șefie, demagogie, căci acestea sunt mijloace, nu scopuri, ce plăcere puternică își satisface făcând toate astea?
Răspunsul stă în tradiție, în trecut, noua mantră a PSD. Originea PSD este PCR. A fi în nomenclatura ceaușistă însemna să ai niște lucruri: să stai într-o vilă în Primăverii sau într-o casă boierească interbelică din centrul orașului, să posezi o mașină, dacă se poate occidentală (e „volvar”, se spunea cu respect, adică are Volvo), dacă nu Dacia, dar măcar cu număr mic, dar măcar neagră, dar măcar cu șofer, să ai acces la magazine și restaurante cu „circuit închis”. Să poți face depozite de cărnuri în congelator, de kent, whisky și cafea adevărată în bibliotecă. Să bei pepsi când vrei.
A poseda nu oferea în sine plăcere. Dacă toți locuitorii patriei socialiste ar fi avut și ei toate acestea, atunci satisfacția nomenclaturistului ar fi scăzut dramatic. Esențial nu este să ai, esențial este ca mulți, foarte mulți concetățeni să nu aibă nici pe departe. Să le citești în ochi pizma, neputința și slugărnicia – poate li se aruncă și lor ceva. Îmi amintesc o consfătuire a cenaclurilor de literatură SF în care se dăduseră bonuri de masă pe categorii: pentru oficialii cu funcții de partid și securiștii supraveghetori, friptură cu cartofi prăjiți, pentru sefiștii mai răsăriți, o tocană incertă, pentru cei de rând, ciorbă de gheare și gâturi. Și toată lumea se uita la toată lumea ce mănâncă. Eu eram la categoria a doua. Am înjurat și m-am ridicat. Imediat au sărit câțiva de la categoria întâi să mă ia la ei la masă – credeau că de asta sunt supărat și asta vreau...
O altă mare plăcere a nomenclaturistului este să i se execute porunca dată din gâtul mâinii, fără să fie nevoie să o justifice în vreun fel: „Se face așa pentru că așa vreau eu, și eu sunt cine sunt”. Argumentarea necesității și logicii ordinului era considerată o înjosire inadmisibilă. Ce plăcere să-ți fie îndeplinită cu „Da, să trăiți!” o dispoziție oricât de aberantă, că așa ți-a venit. Ăsta-i cheremul, inspirația ta care te face superior... Maximum în direcția asta – să se arunce oamenii în gol, cât mai mulți, îndată ce le-o ceri.
Așa stau lucrurile și cu fruntașul pesedist de azi (bun înțeles, găsim „pesediști” și în celelalte partide), doar că e vorba de mașini pe lângă care Dacia pare o jucărică, vile cât un casteluș, în țară sau în Dubai, Miami, ceasuri care costă cât un apartament, sejururi la Monaco, terenuri fără număr, pensii speciale și salarii uriașe la stat, milioane de euro în conturi sau pe lângă. Doar că prim-ministrul își fundamentează deciziile așa: „Bagă mare la pomeni, să ne voteze nehaliții, mă doare-n organul genital de deficitul bugetar!”. Și rânjește și acum, plin de satisfacție.
Procedând ca în fizica cuantică, dacă unificăm cele două surse de plăcere, „Se face că așa vreau eu” și „Voi n-aveți ce am eu”, rezultă izvorul fundamental al plăcerii pentru mahărul pesedist: să poată UMILI cât mai mulți oameni, în vreme ce se declară binefăcătorul lor. Că tot s-a ajustat la Congres deviza lui Ion Iliescu, „sărac și cinstit” – a fost scos săracul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
