Gafe şi schimbări politice. Ciocnirea giganților în culisele partidului

Urmărirea atentă a vieţii politice de către cei care sunt legaţi profesional de domeniu, dar şi de amatori, răsplăteşte cu informaţia de care ai nevoie ca să judeci mersul lumii în care trăieşti şi uneori îţi serveşte pe neaşteptate o trataţie de zile mari: gafa politică. Profesioniştii vieţii publice, antrenaţi să vorbească într-un fel care îi avantajează şi care ascunde sub echivoc multe detalii care trebuie păstrate secrete, scapă într-un discurs, sau într-o declaraţie, fraza care îi pune ulterior într-o situaţie neplăcută şi adeseori ridicolă.

După jurnalistul Michael Kinsley gafa este atunci când politicianul îşi pierde controlul şi spune adevărul. Deşi spiritual, comentariul lui Kinsley este numai parţial corect: pe lângă adevărul dezvăluit neintenţionat, la producerea gafelor de exprimare mai contribuie incultura, lipsa de informaţie, proasta judecată, lipsa de prezenţă de spirit, concepţiile greşite sau aberante ale politicienilor şi altele. Într-o carieră politică de durată, aproape nimeni nu scapă şi exemplele abundă. Actualul preşedinte american Barack Obama a spus într-un discurs electoral în oraşul Beaverton din statul Oregon: Am fost până acum în 57 de state şi cred că mai am de mers într-unul. Iar într-un discurs televizat, care voia să sublinieze valoarea şi unicitatea fiecărei naţiuni, tot el a spus: …locuitorii Austriei, care vorbesc limba austriacă.

În campania electorală din 1972, George McGovern a afirmat că este mie la sută în favoarea lui Tom Eagerton.

Vicepreşedintele în funcţie în anul 2000 Al Gore a spus într-un interviu acordat companiei de televiziune CNN: în activitatea mea din congres am luat iniţiativa de a crea Internet-ul.

Nu numai politicienii americani sunt la risc de a arunca vorbe negândite, aşa cum au arătat premierul italian Silvio Berlusconi, care după o vizită la Casa Albă a spus că este surprins de cât de bronzaţi sunt soţii Obama, ca şi legendarul preşedinte francez Charles De Gaulle, care a tunat într-un discurs la Montreal: Vive le Quebec libre!, făcându-i fericiţi pe separatiştii Canadei franceze.

Campania electorală americană din ciclul 2015-1016 nu duce deloc lipsă de perle din categoria greşeli şi a gafelor neintenţionate şi ele se reflectă cu promptitudine în sondajele de opinie care urmează declaraţiilor nefericite.

După un început slab, Ben Carson, fost neurochirug de prestigiu la centrul medical Johns Hopkins din Baltimore, statul Maryland, a urcat vertiginos în sondaje şi s-a instalat pe locul doi pe lista candidaţilor republicani, unde s-a menţinut mai multe săptămâni. La succesul lui au contribuit un fel echilibrat şi calm de a vorbi, principiile conservatoare care sunt miezul concepţiei lui politice, propunerile de modificare a sistemului prezent de taxare, complicat şi greoi, critica exceselor făcute de adepţii corectitudinii politice şi detaliile autobiografice care au făcut cunoscute începuturile lui într-o lume foarte săracă şi greutăţile prin care a avut de trecut pentru a-şi făuri o carieră. Cele două cărţi publicate la începutul campaniei, Viaţa mea şi Pentru o uniune şi mai bună, au făcut cunoscute publicului amănunte biografice, felul în care candidatul interpretează constituţia americană şi viziunea lui pentru viitor. Multe elemente din gândirea politică a lui Ben Carson sunt foarte pozitive.

Dar a urmat o serie de afirmaţii surprinzătoare şi controversate, care au fost rapid speculate de presă. Astfel, Dr. Carson a făcut cunoscut că are o teorie personală despre piramidele egiptene, care – după el – au fost construite de Iosif (personaj biblic, din Vechiul Testament, cel de al 11-lea fiu al lui Iacob şi al Raşelei, care a fost vândut ca sclav de fraţii săi invidioşi şi care a ajuns în Egipt, unde a urcat până la poziţia de cel mai înalt sfetnic al Faraonului) pentru a servi ca silozuri de cereale (!). Tot el a declarat că reforma de asigurări medicale cunoscută sub numele de Obamacare este cel mai rău lucru care s-a întâmplat naţiunii americane, după sclavia negrilor. Obamacare are mai multe părţi criticabile şi va ajunge, cu siguranţă, să fie revizuită şi îmbunătăţită, dar nu poate fi comparată cu sclavia.

Dr. Carson şi-a exprimat îndoiala despre teoria cosmogonică a Big Bang-ului, a afirmat că unii imigranţi sunt nişte câini turbaţi şi că bărbaţii intră normali în închisori şi ies homosexuali din ele.

Întrebat de ziarişti dacă este de părere că un musulman poate ajunge preşedintele ţării, Ben Carson nu a sesizat capcana şi a dat un răspuns care contrazice constituţia. El a spus că nu crede că acest lucru este de dorit, dar ar fi trebuit să ştie că în constituţie nu există niciun fel de restricţii legate de religie pentru candidaţii la această funcţie.

Ca urmare, Carson a coborât pe poziţiile 3-4 şi a pierdut un număr semnificativ de susţinători, în special din rândul credincioşilor, care nu se joacă de-a interpretarea Bibliei.

Celălalt candidat republican care nu este politician profesionist, Donald Trump a adunat şi el o serie de expresii nefericite. El are obiceiul de a răspunde la întrebări foarte repede, dar promptitudinea vine uneori cu pierderi în exactitate şi cu scăparea unor afirmaţii prea puţin gândite înainte.

Într-un fel, meetingurile electorale ale lui Trump, care continuă să adune mai multă lume decât cele ale celorlalţi candidaţi, au ceva de show, care s-ar putea să fie lucrat şi plănuit. Mimica, gesticulaţia, pauzele, reluarea frecventă a mantrelor ca Hai să facem America din nou mare!, sau Toţi câştigă (chinezii, japonezii, ruşii, etc), numai noi pierdem, fiindcă politicienii lor sunt mai deştepţi decât ai noştri îşi arată efectul. Încă un lucru: în timp ce Carson a fost penalizat prompt pentru greşelile făcute, lui Trump publicul continuă să-i treacă cu vederea erorile, sau afirmaţiile provocatoare: el vrea să suspende temporar intrarea în ţară a oricărui musulman, nu e nimic greşit dacă Putin aduce armata rusă în Orientul Mijlociu, dacă atacă ISIS, reforma sistemulul de imigraţie în concepţia lui trebuie începută cu deportarea tuturor imigranţilor ilegali, etc.

În special după atacul terorist din San Bernardino, California, publicul american vrea un conducător puternic, curajos în decizii, neezitant. Cu toate imperfecţiunile, până acum Trump inspiră lumea în această direcţie, iar trecutul lui, care a demonstrat curaj, talent în afaceri şi succes financiar de mari proporţii, este un fel de garanţie. Peste 60% dintre suporterii lui Trump provin din pătura inferioară a clasei de mijloc, aşa zişii “gulere albastre”: muncitori, tehnicieni, fermieri, mici comercianţi, proprietari de business-uri mici. Majoritatea sunt albi şi credincioşi. Apoi mai sunt femeile cu educaţie medie, care se tem de pericolul terorist şi de instabilitatea economică şi cei care detestă corectitudiniea politică şi politicianismul liberal. Popularitatea lui Trump este redusă în rândurile tineretului şi al minorităţilor. Oricum, cei în jur de 30% de suporteri, care au arătat loialitate lui Trump, sunt o treime din alegătorii republicani. Raportaţi la electoratul general, ei sunt doar 10-15% din totalul alegătorilor americani.

Propunerea de a închide graniţele pentru toţi musulmanii, care vine după opoziţia fermă la primirea de imigranţi sirieni, a stârnit un val de critici la adresa miliardarului şi a readus în declaraţii şi articole tonul dur şi epitetele diminuante: xenofob, dezaxat, rasist, fascist, un nou Mussolini…Blocarea selectivă a graniţelor a fost numită anticonstituţională, măsură fără precedent, act neamerican sau introducerea criteriului religios în politică. Fără îndoială că o măsură atât de neselectivă ar crea multiple probleme. Pe lângă o stricare a imaginii Americii, ar avea de suferit foarte mulţi oameni care nu sunt cu nimic vinovaţi, s-ar pierde mult în domenii diferite de activitate şi s-ar îndepărta ţările musulmane neteroriste, dintre care multe sunt aliaţii Statelor Unite. O propunere care ar mări controlul vizelor, mai ales în ţările care susţin terorismul şi ar institui o verificare mai severă a celor care fac cerere de intrare ar fi fost mai potrivită şi ar fi avut mai multe şanse de succes. Şi cu toate acestea, prezicerea că după ce a emis o astfel de idee, considerată o mare gafă politică de cei mai mulţi analişti, Trump va cădea în sondaje, din nou nu s-a adeverit: în zilele de 8-10 decembrie, Trump a urcat la 32-35%.

Cel care ocupă acum locul doi, pe lista candidaţilor republicani, atât în sondajele naţionale cât şi în cele din statele unde vor fi cele mai apropiate alegeri preliminarii (Iowa, New Hampshire, Carolina de Sud) este senatorul texan Ted Cruz, sprijinit de evanghelişti (creştinii necatolici, în marea majoritate albi, care reunesc multe, dar nu toate, dintre bisericile protestante), femeile şi republicanii cu studii superioare.

Conducerea partidului republican este foarte supărată. Pe lângă ascensiunea lui Trump, care pare de neoprit, se adaugă acum şi succesul unui candidat cum este Cruz, pe care deţinătorii puterii republicane nu-l au deloc la inimă. În foarte scurtul timp de când a fost ales senator, Cruz s-a luat în piept cu greii din propriul partid, a făcut – împotriva voinţei lor – un filibuster pentru blocarea votului la Obamacare, a acuzat mulţi politicieni republicani că nu-şi respectă promisiunile făcute înainte de alegere, a criticat compromisurile legislative cu Obama şi l-a numit mincinos pe liderul senatorilor republicani Mitch McConnell, senator de Kentucky.

Imediat după lansarea ideii de a bloca intrarea în ţară a oricărui musulman, toţi candidaţii republicani, excepţie Ted Cruz, s-au năpustit împotriva lui Trump. De fapt, politicienii republicani şi comentatorii politici favorabili lor au fost mai agresivi decât presa de stânga. Pentru ei, a fost momentul care le putea aduce ce voiau: să scape de Trump, să forţeze retragerea lui din cursă. Cum am spus, procentele lui Trump au luat-o în sus, nu în jos şi afirmaţiile că propunerea lui este neconstituţională, sau fără precedent, s-au dovedit greşite.

În anul 1980, în timpul crizei create de luarea ca ostatic a personalului ambasadei americane din Teheran de către „grupurile de studenţi susţinători ai revoluţiei islamice din Iran”, preşedintele democrat Jimmy Carter a introdus proiectul de lege de a bloca graniţele americane pentru orice deţinător de paşaport iranian, propunere care a fost votată de congresul predominant democrat. Mai mult, în documentaţia propunerii, Carter a citat o lege emisă în anul 1952, Nationality Act, de asemeni introdusă de politicienii democraţi, prin care se interzicea imigrarea oricărui comunist în USA.

Prins în panica perspectivei ca Donald Trump să devină învingătorul preliminariilor şi deci candidatul republican oficial la preşedinţie, grupul cel mai la vârf al republicanilor a avut un meeting secret cu chairmanul comitetului republican naţional, Reince Priebus, în seara zilei de 7 decembrie. Secretul nu a fost bine păstrat şi a doua zi s-a aflat că printre propunerile făcute a fost şi aceea ca partidul să conducă alegerile preliminare spre o convenţie naţională „negociată”. Ideea fusese menţionată într-un editorial, cam cu o săptămână mai înainte, de Karl Rove, poreclit Arhitectul. El este un fel de eminenţă cenuşie a republicanilor şi este creditat pentru obţinerea mai multor succese electorale de prestigiu, inclusiv cele două alegeri ale preşedintelui George W. Bush.

În timpurile moderne, o convenţie „negociată” este situaţia în care primul vot exprimat de delegaţii statelor nu duce la un câştigător. Atunci voturile se repetă, uneori chiar de mai multe ori, până când unul dintre candidaţi atinge cifra minimă de delegaţi care îi dau victoria. Dar după primul vot, cei mai mulţi dintre delegaţi sunt eliberaţi de obligaţia de a rămâne fideli candidatului lor iniţial (nu toate statele permit acest lucru, dar majoritatea eliberează delegaţii de obligaţia loialităţii) şi între voturi are loc o febrilă vânătoare de delegaţi, în care se întrec reprezentanţii candidaţilor. Se fac promisiuni, se promit funcţii, se caută orice cale de a câştiga votul delegaţiilor şi de aici vine numele de „convenţie negociată”, dat unei convenţii indecise.

Nu numai candidaţii, dar şi partidele fac gafe, într-o campanie a cărei intensitate a atins deja un punct critic, înainte ca primele voturi să cadă în urne.

În faza dinainte de introducerea preliminariilor, toate convenţiile politice erau negociate şi lumea era la curent cu atmosfera de intensă agitaţie din sălile convenţiei, pline de fum, vacarm şi discursuri înfierbântate. De la introducerea alegerilor preliminare de delegaţi, majoritatea convenţiilor au decurs liniştit, fără surprize, au avut un câştigător cunoscut dinaintea desfăşurării convenţiei, care a devenit mai mult un prilej festiv de confirmare a celui victorios şi de publicitate a partidului şi a programului elaborat de posibilul viitor preşedinte. În zilele noastre, când un partid ajunge la o convenţie nedecisă, aceasta se asociază cu o slăbire a imaginii candidatului, care are mai puţine şanse să aibă succes în alegerile generale decât oponentul lui din celălalt partid. Au fost şi excepţii: la convenţia negociată a partidului democrat din anul 1932, guvernatorul statului New York, Franklin Delano Roosevelt a câştigat împotriva concurenţilor săi John Garner şi Al Smith şi a fost apoi ales preşedinte. În anul 1976, republicanii au avut o convenţie „fracturată”, care a fost câştigată, după negocieri, de Ronald Reagan, şi nu de contracandidatul său Gerald Ford.

Dar, de obicei, convenţiile conflictuale nu furnizează un câştigător de preşedinţie. Alegând o astfel de strategie, cu scopul de a putea deturna selectarea candidatului final prin manevre politice, vârfurile republicane au ales o cale foarte riscantă şi şi-au aprins paie în cap cu alegătorii şi cu ceilalţi candidaţi. Dintre ei, cei care au vorbit cu vocea cea mai puternică împotriva aranjamentelor aşa zise secrete, au fost Ben Carson, Donald Trump şi Ted Cruz. Sunt deja sugerate retrageri, formarea unor campanii independente sau chiar a unui nou „cel de al treilea partid”, numit Partidul American.

Nu numai candidaţii, dar şi partidele fac gafe, într-o campanie a cărei intensitate a atins deja un punct critic, înainte ca primele voturi să cadă în urne. Şi conflictul intra-republican, sporit de membrii influenţi ai organizaţiei, ameninţă nu numai victoria electorală, dar şi integritatea partidului.

Erată: În articolul De ce nu poate exista o dictatură în Statele Unite. Votul indirect în SUA şi urmările lui, publicat luni 30 noiembrie 2015, s-a strecurat o greşeală. În aliniatul 15, acolo unde se vorbeşte despre numărul total de electori la alegerile prezidenţiale, a apărut cifra 583, în loc de 538. Eroarea a fost semnalată de cititorul George, căruia îi mulţumim pe această cale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp