E 1935, privesc pe o crăpătură de geam străzile pustii ale Amsterdamului. E ciudat, orașul tot pare că a amorțit. De ce mama și tata sunt speriați? I-am întrebat și au zis ceva de război. Dar nu e așa, simt că e ceva mai rău, de parcă strigoii împânzesc canalele și iau la ciobit fiecare cărămidă de pe pereții anexei în care pare că mai mult ne ascundem decât să trăim.
Cel mai rău e seara când ne rugăm, o facem în șoaptă, abia atingem buzele. Mă uit la mama și are lacrimile înnodate în barbă, în pumn își ține strânsă steaua, o are de la străbunii ei.
Îmi e frică, dar nu o arăt. Tata spune că băieții curajoși vor reuși. Parcă toți am ști ce se întâmplă, dar ne e teamă să vorbim.
Pun capul pe pernă, am senzația că n-am să mă trezesc.
Și dintr-o dată, devin una cu patul. Aud împușcături, miroase a ars. Dar nu simt nimic. Trec printre gretelele patului. Se face enorm de cald, aud oamenii țipând, de parcă ne-ar fi teleportat cineva pe toți într-un cuptor încins.
Pare că sunt blocat, blocat între două perioade. Cea în care pare că am murit sau doar visez, ghinionul unei halucinații permanente din care nu știu când mă voi trezi.
Măcar am izvorât în conștiința voastră printr-o frântură de realitate, să vă amintesc că ura naște monștri, că din cauza lor n-am putut să văd cum e „să crești mare".
Nu uitați, vă rog.
Nu aveți voie.
Nu puteți.
Nu vă permiteți.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.