Petruț Rizea

Dimineața excursiei e mereu la fel: voci grăbite, ghiozdane care nu se mai închid, copii care se învârt ca niște planete mici în jurul autocarului. Îi număr din priviri, să fiu sigur că nu lipsește nimeni. Întotdeauna mai e cineva care și-a uitat șapca, sticla de apă sau emoțiile acasă. Eu încerc să par calm, dar înăuntru, recunosc, e și la mine o furtună.

De-a lungul anilor petrecuți la catedră, am înțeles că a fi profesor nu înseamnă doar a preda lecții, a corecta caiete sau a urmări rezultate. Înseamnă, înainte de toate, a fi aproape de copii, nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima. Eu nu sunt doar profesorul lor, sunt omul care îi ascultă, îi încurajează și îi înțelege atunci când lumea lor pare prea mare sau prea complicată.

Îmi amintesc prima zi de școală ca pe o fotografie vie, în care culorile erau mai intense ca oricând. Aerul dimineții mirosea a frunze crude, a caiete noi și a emoție pură. În curtea școlii era o rumoare caldă, ca un zumzet de stup, părinți care își strângeau copiii de mână, șoapte, râsete, pași grăbiți și gânduri nerostite. Îmi simțeam palmele transpirate și inima bătând atât de tare încât aveam impresia că și ceilalți o aud.

România anului 2025 are tot ce generațiile dinainte visau: libertate, dreptul de a circula, de a alege, de a spune ce gândim. Nu ne mai bate nimeni pentru că vorbim liber, nu mai stăm la cozi pentru pâine, nu mai trăim în frică. Și totuși, în loc să construim o țară matură, am ales alt drum: am rămas captivi în propriile noastre limite, în propriile noastre prejudecăți.

Am intrat în învățământ fără să am toate răspunsurile, cu inima sus și cu o convingere: că voi fi respectat dacă îmi voi face treaba cu seriozitate și cu drag de copii. Am crezut, ca mulți alții la început, că dacă muncești, dacă ești implicat, dacă aduci valoare reală într-o clasă, lucrurile bune vor veni în timp, nu material, ci în recunoaștere. Realitatea sistemului m-a întâmpinat nu cu neîncredere, ci cu tăcere. Foto: Profimedia

Trăim vremuri în care suferința a devenit un zgomot de fundal.

Se încheie acest an școlar. Unul plin de greutăți, stres, prea puțin timp pentru noi, profesorii și dedicare multă pentru cei pe care i-am "adoptat" în suflet ca pe copiii noștri.

Declarația ministrului Educației, Daniel David, privind „dedicarea zilnică a minții profesorilor școlii și copiilor timp de 8 ore” este, din păcate, un exemplu clasic de discurs rupt de realitatea din teren.

Nu vreau să trăiesc ceea ce au trăit ei. Și nici să-i mai văd cum se întorc, încet, în trecutul din care abia au ieșit. (Foto: Profimedia Images)

Există în lume o fragilitate pe care doar cei cu adevărat puternici o pot arăta cu demnitate. Nu e vorba de vreuna a trupului, ci de acea vulnerabilitate adâncă, în care sufletul se frânge nu din slăbiciune, ci din dragoste. Din iubirea de oameni, din durerea pentru cei pierduți, din mila care nu judecă, ci mângâie.