Petruț Rizea

Nu știu dacă scrisorile ajung acolo unde pleacă prea devreme oamenii pe care îi iubim. Îmi place însă să cred că da. Îmi place să cred că, dintre toate lecțiile pe care mi le-ați predat, ați lăsat una care învinge și timpul: aceea că lucrurile spuse din inimă nu se pierd niciodată. foto: Profimedia

Nu există meserie perfectă și niciodată nu are relevanță să le comparăm (apropo de "unii muncesc și în weekend" sau "merg pe șantier"). Dacă îmi doream să muncesc pe șantier, nu terminam facultăți și mastere.

Sunt foarte mulți cetățeni (desigur, dumnealor nu au intrat o singură dată la clasă să experimenteze cele patru ore "în care stăm degeaba cu toții"), care au convingeri imposibil de mișcat față de statutul socio-profesional al cadrului didactic. foto: Inquam Photos / Virgil Simonescu

În relația dintre profesor și părinte, limitele reprezintă o formă de igienă emoțională și profesională. Ele creează cadrul în care dialogul se poate desfășura clar, coerent și cu respect reciproc. În absența unor repere bine definite, comunicarea alunecă ușor spre tensiune, interpretări greșite și dezechilibru. Atunci când limitele sunt asumate și exprimate ferm, fiecare parte înțelege rolul pe care îl are și responsabilitatea pe care o poartă.

Un AVC. Nu știu când s-a întâmplat. Dar știu de ce.

Educația. Un cuvânt. O idee. O faptă. Poate chiar mai mult de atât, o decizie. Educația a fost întotdeauna o mare forță, mult mai puternică decât orice armă de foc. E impresionant să ne gândim că din sânul educației pleacă toate: societatea, evoluția, supraviețuirea. Foto: Profimedia

Într-o școală primară dintr-un oraș de provincie, o învățătoare cu peste cincisprezece ani de experiență a ajuns, în ultimele luni, ținta unor critici constante venite din partea unor părinți. Urmăresc situația ei de ceva timp. Aseară mi-a scris. Totul a început aparent banal, cu nemulțumiri legate de teme și ritmul de lucru la clasă. Însă, treptat, discuțiile s-au mutat în grupurile de părinți de pe rețelele sociale, unde tonul a devenit tot mai agresiv. foto: Profimedia

Vă expun o situație concretă, reală, cu verdict clar din partea polițiștilor din județul Olt. foto Profimedia / imagine cu titlu ilustrativ

Tot mai des auzim că „nu mai există respect ca înainte”. Formula pare banală, dar în spatele ei se ascunde o realitate vizibilă în multe spații ale vieții cotidiene: în școli, în instituții, în trafic, pe rețelele sociale, chiar și în familie. Nu este vorba doar despre politețe sau despre formule de adresare, ci despre o schimbare mai profundă, e despre felul în care ne raportăm unii la alții și la reguli.

Vă scriu dintre bănci încă pline de firimituri, foi mototolite și carioci fără capac. E liniște acum, copiii sunt la ora de sport, dar am în urechi încă agitația lor de dimineață, cu ghiozdane care se trântesc și întrebări puse pe fugă: „Domnu’, azi citim din poveste?”, „Domnu’, mi s-a rupt creionul, pot să iau altul?”