Petruț Rizea

Nu există meserie perfectă și niciodată nu are relevanță să le comparăm (apropo de "unii muncesc și în weekend" sau "merg pe șantier"). Dacă îmi doream să muncesc pe șantier, nu terminam facultăți și mastere.

Sunt foarte mulți cetățeni (desigur, dumnealor nu au intrat o singură dată la clasă să experimenteze cele patru ore "în care stăm degeaba cu toții"), care au convingeri imposibil de mișcat față de statutul socio-profesional al cadrului didactic. foto: Inquam Photos / Virgil Simonescu

În relația dintre profesor și părinte, limitele reprezintă o formă de igienă emoțională și profesională. Ele creează cadrul în care dialogul se poate desfășura clar, coerent și cu respect reciproc. În absența unor repere bine definite, comunicarea alunecă ușor spre tensiune, interpretări greșite și dezechilibru. Atunci când limitele sunt asumate și exprimate ferm, fiecare parte înțelege rolul pe care îl are și responsabilitatea pe care o poartă.

Un AVC. Nu știu când s-a întâmplat. Dar știu de ce.

Educația. Un cuvânt. O idee. O faptă. Poate chiar mai mult de atât, o decizie. Educația a fost întotdeauna o mare forță, mult mai puternică decât orice armă de foc. E impresionant să ne gândim că din sânul educației pleacă toate: societatea, evoluția, supraviețuirea. Foto: Profimedia

Într-o școală primară dintr-un oraș de provincie, o învățătoare cu peste cincisprezece ani de experiență a ajuns, în ultimele luni, ținta unor critici constante venite din partea unor părinți. Urmăresc situația ei de ceva timp. Aseară mi-a scris. Totul a început aparent banal, cu nemulțumiri legate de teme și ritmul de lucru la clasă. Însă, treptat, discuțiile s-au mutat în grupurile de părinți de pe rețelele sociale, unde tonul a devenit tot mai agresiv. foto: Profimedia

Vă expun o situație concretă, reală, cu verdict clar din partea polițiștilor din județul Olt. foto Profimedia / imagine cu titlu ilustrativ

Tot mai des auzim că „nu mai există respect ca înainte”. Formula pare banală, dar în spatele ei se ascunde o realitate vizibilă în multe spații ale vieții cotidiene: în școli, în instituții, în trafic, pe rețelele sociale, chiar și în familie. Nu este vorba doar despre politețe sau despre formule de adresare, ci despre o schimbare mai profundă, e despre felul în care ne raportăm unii la alții și la reguli.

Vă scriu dintre bănci încă pline de firimituri, foi mototolite și carioci fără capac. E liniște acum, copiii sunt la ora de sport, dar am în urechi încă agitația lor de dimineață, cu ghiozdane care se trântesc și întrebări puse pe fugă: „Domnu’, azi citim din poveste?”, „Domnu’, mi s-a rupt creionul, pot să iau altul?”

Ca om care și-a luat întotdeauna profesia în serios, cu multă pasiune, uneori poate prea multă, cu nopți nedormite corectând teste și realizând câte un raport cu măsuri ameliorative pentru fiecare elev, cu ore întregi petrecute la cursuri de formare, bani cheltuiți pe webinarii și conferințe, cu sute de consultații cu părinții și grelele încercări de a-i face să înțeleagă unde trebuie lucrat, exersat, cu timpul meu liber spulberat pe a face zeci, sute de fișe de lucru personalizate, aplicate lacunelor specifice ale copilului. Cu toate acestea și multe altele, domnule ministru cu prea puțină viziune în preuniversitar, mă simt profund jignit de declarațiile dumneavoastră recente.