Petruț Rizea

Există în lume o fragilitate pe care doar cei cu adevărat puternici o pot arăta cu demnitate. Nu e vorba de vreuna a trupului, ci de acea vulnerabilitate adâncă, în care sufletul se frânge nu din slăbiciune, ci din dragoste. Din iubirea de oameni, din durerea pentru cei pierduți, din mila care nu judecă, ci mângâie.

Cum spune și regizorul Botond Nagy, arta înseamnă libertate de exprimare și nimeni nu îi poate impune unde să își oprească actul de creație. Foto Facebook

Profesorii nu sunt babysitteri, asistenți sociali sau saci de box pentru frustrarea unui sistem disfuncțional. Sunt oameni care și-au dedicat viața formării generațiilor viitoare, dar care acum sunt tratați cu dispreț, ignoranță și chiar cu violență.

E 1935, privesc pe o crăpătură de geam străzile pustii ale Amsterdamului. E ciudat, orașul tot pare că a amorțit. De ce mama și tata sunt speriați? I-am întrebat și au zis ceva de război. Dar nu e așa, simt că e ceva mai rău, de parcă strigoii împânzesc canalele și iau la ciobit fiecare cărămidă de pe pereții anexei în care pare că mai mult ne ascundem decât să trăim.

M-am gândit recent la profesorii din sate. Și mi s-a făcut gol în stomac. E clar că sănătatea psihică a lor reprezintă o componentă indispensabilă a sistemului educațional, dar observ cum este adesea neglijată, mai ales în mediul rural. În aceste zone, nu doar că se confruntă cu dificultăți profesionale specifice, dar și cu un context social și economic care adesea le afectează starea de bine, familia, viața în general. Articolul de față a apărut ca o revoltă față de situația lor, el explorează principalele provocări ale sănătății psihice a acestora și oferă sugestii pentru îmbunătățirea situației, dar nu le luați drept icoane, ele sunt redate obiectiv, după ce am cercetat terenul, dar sunt pătrunse de experiențele personale.

Mă năpădesc fel și fel de gânduri. Vremurile pe care le trăim nu sunt cele în care mă gândeam că voi ajunge să trăiesc. Îi spuneam tatei, un prichindel fiind, că viața mea va fi cu totul fără probleme și că că toți oamenii vor fi fericiți, că rozul va predomina. Eram fascinat de viața de adult. Mi se părea apogeul existenței. Am ajuns la 23 de ani și observ că e cu totul altfel. Văd oameni care suferă, oameni singuri. Foto: Inquam Photos / Saul Pop

Ce mă întristează și îngrijorează oamenii aceia care îți mărturisesc simpatia, te caută, își doresc o colaborare cu tine, îți mărturisesc că ești special și că, vezi Doamne, puțini mai sunt așa. Apoi, brusc, se arde becul, se răzgândesc descoperind că ai și convingeri diferite de ale lor, nu doar lucruri în comun. Foto: Profimedia Images

David Popovici este cel care ne-a făcut să tresărim de entuziasm zilele acestea, să ascultăm imnul țării noastre la Paris și să adăugăm în palmaresul național încă o medalie de aur și una de bronz, pe lângă toate celelalte pe care le-a obținut cu multă muncă și seriozitate. Dar nu performanțele sportive mă încântă cel mai mult la acest tânăr. Ci modul în care gândește, cum se exprimă, cuvintele alese, maturitatea, modestia și sinceritatea, într-un cuvânt caracterul frumos pe care îl are. Foto: Inquam Photos / Ovidiu Micsik

Depresia nu este doar o stare de spirit proastă, ci o luptă tăcută și teribilă pe care milioane de oameni o duc în fiecare zi. Este ca un monstru invizibil care îți răpește bucuria și îți sufocă speranța, lăsând în urma sa un gol imens și o izolare devastatoare. Nu este ceva ce poți „trece cu vederea” sau „depăși” pur și simplu, indiferent cât de mult încerci. Foto: halil ibrahim kurucan / Alamy / Alamy / Profimedia

Aseară am vrut să fac ordine printre caietele de școală. Erau așezate într-o cutie veche, ceva cu însemne matematice pe ea. Când am deschis-o, m-a cuprins instant nostalgia. Mirosea ca-n prima zi de școală: a cerneală și hârtie proaspătă. Am simțit cum mă trece un fior puternic și am dat să mă așez puțin. Acolo, în interior, se conserva o parte din copilăria mea. Eram singur. Foto: INQUAM PHOTOS/Virgil Simonescu