Petruț Rizea

Într-o școală primară dintr-un oraș de provincie, o învățătoare cu peste cincisprezece ani de experiență a ajuns, în ultimele luni, ținta unor critici constante venite din partea unor părinți. Urmăresc situația ei de ceva timp. Aseară mi-a scris. Totul a început aparent banal, cu nemulțumiri legate de teme și ritmul de lucru la clasă. Însă, treptat, discuțiile s-au mutat în grupurile de părinți de pe rețelele sociale, unde tonul a devenit tot mai agresiv. foto: Profimedia

Vă expun o situație concretă, reală, cu verdict clar din partea polițiștilor din județul Olt. foto Profimedia / imagine cu titlu ilustrativ

Tot mai des auzim că „nu mai există respect ca înainte”. Formula pare banală, dar în spatele ei se ascunde o realitate vizibilă în multe spații ale vieții cotidiene: în școli, în instituții, în trafic, pe rețelele sociale, chiar și în familie. Nu este vorba doar despre politețe sau despre formule de adresare, ci despre o schimbare mai profundă, e despre felul în care ne raportăm unii la alții și la reguli.

Vă scriu dintre bănci încă pline de firimituri, foi mototolite și carioci fără capac. E liniște acum, copiii sunt la ora de sport, dar am în urechi încă agitația lor de dimineață, cu ghiozdane care se trântesc și întrebări puse pe fugă: „Domnu’, azi citim din poveste?”, „Domnu’, mi s-a rupt creionul, pot să iau altul?”

Ca om care și-a luat întotdeauna profesia în serios, cu multă pasiune, uneori poate prea multă, cu nopți nedormite corectând teste și realizând câte un raport cu măsuri ameliorative pentru fiecare elev, cu ore întregi petrecute la cursuri de formare, bani cheltuiți pe webinarii și conferințe, cu sute de consultații cu părinții și grelele încercări de a-i face să înțeleagă unde trebuie lucrat, exersat, cu timpul meu liber spulberat pe a face zeci, sute de fișe de lucru personalizate, aplicate lacunelor specifice ale copilului. Cu toate acestea și multe altele, domnule ministru cu prea puțină viziune în preuniversitar, mă simt profund jignit de declarațiile dumneavoastră recente.

Dimineața excursiei e mereu la fel: voci grăbite, ghiozdane care nu se mai închid, copii care se învârt ca niște planete mici în jurul autocarului. Îi număr din priviri, să fiu sigur că nu lipsește nimeni. Întotdeauna mai e cineva care și-a uitat șapca, sticla de apă sau emoțiile acasă. Eu încerc să par calm, dar înăuntru, recunosc, e și la mine o furtună.

De-a lungul anilor petrecuți la catedră, am înțeles că a fi profesor nu înseamnă doar a preda lecții, a corecta caiete sau a urmări rezultate. Înseamnă, înainte de toate, a fi aproape de copii, nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima. Eu nu sunt doar profesorul lor, sunt omul care îi ascultă, îi încurajează și îi înțelege atunci când lumea lor pare prea mare sau prea complicată.

Îmi amintesc prima zi de școală ca pe o fotografie vie, în care culorile erau mai intense ca oricând. Aerul dimineții mirosea a frunze crude, a caiete noi și a emoție pură. În curtea școlii era o rumoare caldă, ca un zumzet de stup, părinți care își strângeau copiii de mână, șoapte, râsete, pași grăbiți și gânduri nerostite. Îmi simțeam palmele transpirate și inima bătând atât de tare încât aveam impresia că și ceilalți o aud.

România anului 2025 are tot ce generațiile dinainte visau: libertate, dreptul de a circula, de a alege, de a spune ce gândim. Nu ne mai bate nimeni pentru că vorbim liber, nu mai stăm la cozi pentru pâine, nu mai trăim în frică. Și totuși, în loc să construim o țară matură, am ales alt drum: am rămas captivi în propriile noastre limite, în propriile noastre prejudecăți.

Am intrat în învățământ fără să am toate răspunsurile, cu inima sus și cu o convingere: că voi fi respectat dacă îmi voi face treaba cu seriozitate și cu drag de copii. Am crezut, ca mulți alții la început, că dacă muncești, dacă ești implicat, dacă aduci valoare reală într-o clasă, lucrurile bune vor veni în timp, nu material, ci în recunoaștere. Realitatea sistemului m-a întâmpinat nu cu neîncredere, ci cu tăcere. Foto: Profimedia