Petruț Rizea

Am intrat în învățământ fără să am toate răspunsurile, cu inima sus și cu o convingere: că voi fi respectat dacă îmi voi face treaba cu seriozitate și cu drag de copii. Am crezut, ca mulți alții la început, că dacă muncești, dacă ești implicat, dacă aduci valoare reală într-o clasă, lucrurile bune vor veni în timp, nu material, ci în recunoaștere. Realitatea sistemului m-a întâmpinat nu cu neîncredere, ci cu tăcere. Foto: Profimedia

Trăim vremuri în care suferința a devenit un zgomot de fundal.

Se încheie acest an școlar. Unul plin de greutăți, stres, prea puțin timp pentru noi, profesorii și dedicare multă pentru cei pe care i-am "adoptat" în suflet ca pe copiii noștri.

Declarația ministrului Educației, Daniel David, privind „dedicarea zilnică a minții profesorilor școlii și copiilor timp de 8 ore” este, din păcate, un exemplu clasic de discurs rupt de realitatea din teren.

Nu vreau să trăiesc ceea ce au trăit ei. Și nici să-i mai văd cum se întorc, încet, în trecutul din care abia au ieșit. (Foto: Profimedia Images)

Există în lume o fragilitate pe care doar cei cu adevărat puternici o pot arăta cu demnitate. Nu e vorba de vreuna a trupului, ci de acea vulnerabilitate adâncă, în care sufletul se frânge nu din slăbiciune, ci din dragoste. Din iubirea de oameni, din durerea pentru cei pierduți, din mila care nu judecă, ci mângâie.

Cum spune și regizorul Botond Nagy, arta înseamnă libertate de exprimare și nimeni nu îi poate impune unde să își oprească actul de creație. Foto Facebook

Profesorii nu sunt babysitteri, asistenți sociali sau saci de box pentru frustrarea unui sistem disfuncțional. Sunt oameni care și-au dedicat viața formării generațiilor viitoare, dar care acum sunt tratați cu dispreț, ignoranță și chiar cu violență.

E 1935, privesc pe o crăpătură de geam străzile pustii ale Amsterdamului. E ciudat, orașul tot pare că a amorțit. De ce mama și tata sunt speriați? I-am întrebat și au zis ceva de război. Dar nu e așa, simt că e ceva mai rău, de parcă strigoii împânzesc canalele și iau la ciobit fiecare cărămidă de pe pereții anexei în care pare că mai mult ne ascundem decât să trăim.

M-am gândit recent la profesorii din sate. Și mi s-a făcut gol în stomac. E clar că sănătatea psihică a lor reprezintă o componentă indispensabilă a sistemului educațional, dar observ cum este adesea neglijată, mai ales în mediul rural. În aceste zone, nu doar că se confruntă cu dificultăți profesionale specifice, dar și cu un context social și economic care adesea le afectează starea de bine, familia, viața în general. Articolul de față a apărut ca o revoltă față de situația lor, el explorează principalele provocări ale sănătății psihice a acestora și oferă sugestii pentru îmbunătățirea situației, dar nu le luați drept icoane, ele sunt redate obiectiv, după ce am cercetat terenul, dar sunt pătrunse de experiențele personale.