Petruț Rizea

Mă năpădesc fel și fel de gânduri. Vremurile pe care le trăim nu sunt cele în care mă gândeam că voi ajunge să trăiesc. Îi spuneam tatei, un prichindel fiind, că viața mea va fi cu totul fără probleme și că că toți oamenii vor fi fericiți, că rozul va predomina. Eram fascinat de viața de adult. Mi se părea apogeul existenței. Am ajuns la 23 de ani și observ că e cu totul altfel. Văd oameni care suferă, oameni singuri. Foto: Inquam Photos / Saul Pop

Ce mă întristează și îngrijorează oamenii aceia care îți mărturisesc simpatia, te caută, își doresc o colaborare cu tine, îți mărturisesc că ești special și că, vezi Doamne, puțini mai sunt așa. Apoi, brusc, se arde becul, se răzgândesc descoperind că ai și convingeri diferite de ale lor, nu doar lucruri în comun. Foto: Profimedia Images

David Popovici este cel care ne-a făcut să tresărim de entuziasm zilele acestea, să ascultăm imnul țării noastre la Paris și să adăugăm în palmaresul național încă o medalie de aur și una de bronz, pe lângă toate celelalte pe care le-a obținut cu multă muncă și seriozitate. Dar nu performanțele sportive mă încântă cel mai mult la acest tânăr. Ci modul în care gândește, cum se exprimă, cuvintele alese, maturitatea, modestia și sinceritatea, într-un cuvânt caracterul frumos pe care îl are. Foto: Inquam Photos / Ovidiu Micsik

Depresia nu este doar o stare de spirit proastă, ci o luptă tăcută și teribilă pe care milioane de oameni o duc în fiecare zi. Este ca un monstru invizibil care îți răpește bucuria și îți sufocă speranța, lăsând în urma sa un gol imens și o izolare devastatoare. Nu este ceva ce poți „trece cu vederea” sau „depăși” pur și simplu, indiferent cât de mult încerci. Foto: halil ibrahim kurucan / Alamy / Alamy / Profimedia

Aseară am vrut să fac ordine printre caietele de școală. Erau așezate într-o cutie veche, ceva cu însemne matematice pe ea. Când am deschis-o, m-a cuprins instant nostalgia. Mirosea ca-n prima zi de școală: a cerneală și hârtie proaspătă. Am simțit cum mă trece un fior puternic și am dat să mă așez puțin. Acolo, în interior, se conserva o parte din copilăria mea. Eram singur. Foto: INQUAM PHOTOS/Virgil Simonescu

Îmi aud urechile fel și fel de minuni, dar cea pe care v-o spun în acest editorial sare mult de tot calul. Să înțeleg că „a da notă mică unui elev e totuna cu a-l discrimina”, așa susține o mamă pe un grup de Facebook. Hai să clarificăm! Foto: Wavebreak Media LTD / Wavebreak / Profimedia

Am intrat. Totul pare pustiu. Lipsește freamătul de bucurie al elevilor odată așezați în bancă, așteptând profesorul. Sunt cu mapa în mână și mă opresc pentru o secundă să îmi amintesc cum era atunci cand am dat eu evaluarea. Pentru câteva clipe, mă transpun acolo, simt din nou emoția care mă cuprindea atunci. Copil, temător, cu zeci de vise ce așteaptau să devină realitate prin ambiția și curajul unui aproape adolescent ușor naiv si cu o perspectivă optimistă asupra lumii în care abia își deschidea aripile să zboare. Foto: Profimedia Images

Copilărie. Vreme dulce în care toți suntem stăpânii Universului și simțim că avem puteri nelimitate cu care să facem tot ceea ce ne dorim. Grijile sunt puține și avem convingerea că suntem centrul tuturor, că oamenii se rotesc în jurul nostru, îndeplinind așteptările pe care le avem. Nimic din ceea ce pare a fi rău nu are durabilitate, iar puterea binelui veghează asupra a toți și toate. Foto: Profimedia

Deși copil cu prea puțină experiență de viață, îi înțelegeam la vremea aceea și eram conștient de faptul că nu e chiar atât de simplu să devii un model pentru generații întregi de oameni într-o societate în care educația a fost mai mereu pusă pe plan secund. (Foto: Inquam Photos/ Bogdan Dănescu)

Ce nu înțeleg majoritatea părinților care își spun în stânga și în dreapta părerile este că acestea trebuie însoțite de argumente logice și susținute de fapte sau date, nu de ’’am citit într-o carte de parenting’’, ’’așa știu eu că e mai bine’’, ’’sunt mamă’’, ’’nu este normal fiindcă așa consider eu’’. Foto: Inquam Photos / George Călin