
Foto: Octav Ganea/Inquam Photos
Inculpatul Călin Georgescu s-a așezat în fața poporului, convocat de George Simion într-o zi ploioasă de martie. Poporul arată la fel ca și pe vremea lui Dragnea: trist, obosit, îmbrăcat în haine gri, cu vocea chinuită, dar bine dotat cu steaguri și icoane. Căci poporul are adesea nevoie de idoli ca să poată suporta mizeria.
Sigur, poporul acesta care s-a dus să se întâlnească cu un inculpat are și niște specificități pe care nu le-am mai întâlnit până acum. Căci el e poporul traumatizat de amintirea unor zile în care nu putea să iasă din casă fără declarație și nu putea intra în mall fără adeverință de vaccinare. Teoriile conspirației s-au așezat atunci perfect peste această traumă a lui, o traumă peste care el n-a mai trecut, căci fricile au început de atunci să-i fie alimentate de propaganda rusă. Și cumva, de la o zi la alta, acest popor s-a trezit în inconștiență. Și acum ia decizii împotriva propriilor lui interese. Doar pentru că e supărat pe unii care nu s-au ridicat la nivelul unei situații-limită.
Dar e același popor ca și cel care ieșea în tricouri albe pe vremea lui Dragnea ca să susțină un infractor flancat de gașca lui, alcătuită dintr-o secretară de la Videle și o doamnă în etate cu sarmale în cap. E același popor care striga pentru suveranitate și acum câțiva ani, deși nu înțelegea pe deplin sensul termenului. Așa cum nu îl înțelege nici acum. Infractorii sunt tot în fața poporului și vorbesc, ca și atunci, despre iubire.

Foto: Inquam Photos
Căci nu există iubire mai mare pentru popor ca atunci când te paște o plimbare glorioasă către Rahova. Dragnea știe. Georgescu are toate șansele să îi calce pe urme. Și pe el îl vor aclama fanii la porțile închisorii, ca și pe Dragnea atunci. Căci rețeta nu e mult modificată. Și susținerea Ancăi Alexandrescu rămâne o constantă în cele două tablouri pe care azi le punem pune față în față, pentru a compara și înțelege ceva despre noi.
Ce se întâmplă cu acest popor, de simte nevoia periodic să aclame inculpați? De unde-i vine dorința de a lua asupra lui păcatele altora, care gândesc totul numai în propriul beneficiu? Ei bine, încerc eu astăzi să dau un mic răspuns la această întrebare care ne tot macină de un timp.
Uneori, poporul se simte singur. Sunt evenimente în viața lui în care simte că, deși e mare, e și extrem de neputincios. Iar de ani buni, România e într-o criză de lideri. România nu mai știe în cine să aibă încredere, deși a tot dat șanse tuturor. Sigur, poporul are tendința de a-l crede pe cel care dă semne de vulnerabilitate în fața sistemului. Căci poporul însuși se simte adesea vulnerabil în fața sistemului. Și se regăsește în imaginea celui care pozează în victimă. Pentru că poporul însuși se simțea adesea o pradă a unor hiene flămânde. Și rezonează. Se produce astfel un paradox incredibil: poporul care are nevoie de lideri curați și impecabili, care nu pleacă fruntea în fața nimănui, care nu au nimic să-și reproșeze și nimic de care să se teamă se trezește mereu că strigă și aplaudă niște inculpați.
“Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!”, zicea Iisus Hristos pironit pe cruce, cu rănile îmbibate în oțet, plătind pentru păcatele tuturor. Fără să clameze că e victima cuiva. Fără să ceară ajutorul mulțimilor ca să se salveze. Fără gărzi de corp plătite cu 100 euro pe oră, fără mercenari care să-i pregătească drumul spre putere, fără discursuri penibile despre cum se ia înapoi lumea prin unitate.

Privind astăzi, ca și atunci, pe vremea lui Dragnea, către mulțimile care aclamă inculpați, ne dăm totuși seama că cel mai probabil Dumnezeu nu ne-a iertat atunci, când i-am pironit Fiul pe cruce și i-am șters rănile cu oțet. Așa că ne-a pedepsit să fim mereu de partea lupului deghizat în miel, ca să ne vedem pe noi înșine, în cele din urmă, pironiți în propriile neputințe, strigând în beneficiul unor oameni periculoși, care ne vor binele, în sensul că-l vor pentru ei.
Privind atât de în urmă, ne amintim totuși că poporul, când are de ales între Iisus și Baraba, îl alege pe cel din urmă. Pentru că e un instinct al poporului de a opta întotdeauna pentru călău. Ca să o poată lua de capăt, fără să înțeleagă nimic din tot ce a greșit. Nu e vina lui. E o formă de retrăi păcate fundamentale în numele unor pulsiuni care ne țin pe loc de atâta vreme. Și, din nou, vedem inculpatul ales de popor clamând iubirea și unitatea. Visând la averi nemăsurate și putere nelimitată. Flancat de “colegi siderați” care abia așteaptă să simtă halca de carne cu toată gura. Privind către mulțimi cu pofta unor hiene flămânde. Pentru ca cercul să se refacă la loc.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Îi vom alunga pe investitori (ducă-se în lumea lor „capitalistă”!) și ne vom apăra sărăcia și neamul dezvoltând „industria” calului și bând apa plină de energie izvorâtă din surse autohtone...
Pentru o persoana care va considerati pro-democratie si pro-EU ar trebui sa stiti asta.
Dar probabil ca singurul scop al acestui articol este sa atacati un candidat si pe cei care-l sustin.
În rest, eu nu m-aș lăuda în locul tău, așa pe față, că rușii susțin un candidat.
Propaganda deșănțată care se face în favoarea lui CG pe la unele televiziuni mă scoate din țățâni, la fel ca „tactica” guvernului de a-l scoate din cărți pe acest „Mesia”. Sunt convins (se spune că numai proștii au convingeri, deci sunt un prost!) că Georgescu nu câștiga confruntarea cu Lasconi în turul doi.
Totuși rămân optimist. Refuz să cred că din 19 milioane de români majoritatea moare de dragul lui Georgescu.
Ștampila e la noi. Rămâne de văzut cui i-o punem în frunte...
„Revoluția” română în direct...
-episodul 32-
Primul episod a fost cel mai palpitant: ne uitam admirativ la pulovărul lui Petrică și la zâmbetul cuceritor al tovarășului Nelu în timp ce teroriștii trăgeau din toate pozițiile și trupurile eroilor nevinovați erau făcute scrum. Că de, tovarășii veneau de pe baricada de la Inter!
Episodul doi a fost în Duminica Orbului. Cuceriți de „soarele” care nu îndrăznea să răsară decât o dată cu apariția tovarășului Iliescu, ne-am bulucit în cabinele de vot fiindcă erau primele alegeri libere din ultimii 45 de ani. Știm cu toții ce-a ieșit din urne...
Episodul trei a fost și el palpitant (doar pentru unii!): regele Mihai a fost „interceptat” din drumul spre Curtea de Argeș de autoritățile acelor vremuri și întors la aeroport. Chiar așa, ce să caute un rege în țara tovarășului Iliescu?
Episodul patru : Adunarea Constituantă votează noua Constituție a țării și „poporul” o aprobă prin referendum. România devine pentru eternitate republică. Curtea regală rămâne pentru totdeauna în cărțile de istorie, înlocuită fiind de o nouă curte: Curtea Constituțională!
Episodul cinci: am repetat cu patriotism tovărășesc alegerile din 1990. Vezi Doamne, noi nu ne vindem țara! Cum să ne conducă niște unii care nu știu gustul salamului cu soia?
În episodul șase am ales (în sfârșit!) un profesor care să ne conducă. Din păcate a fost învins de sistem. Nu se știe nici până în ziua de azi ce (sau cine) e „sistemul” ăsta!
Apoi (ce să vezi?) am reluat episodul doi, că nu-l puteam alege pe Vadim. „Norocul” nostru a fost că după încă patru ani de mandat tovarășul zâmbăreț nu mai avea voie să candideze (Constituția moșită de Iorgovan nu-i mai permitea, că altcum era președinte și în ziua de azi!).
Și uite-așa am ajuns să trăim o grămadă de episoade în hăhăiala marinarului luptându-se cu corupția. Mă și mir cum de nu a reușit să răpună balaurul, tocmai el, cavalerul în armură de incoruptibil! Probabil că nu l-a lăsat EBA din Parlamentul European...
Când am crezut în sfârșit, după zece ani, că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, ce să vezi? Ghinion! Ne-am ales cu încă un profesor, dar ăsta nu s-a lăsat învins de sistem și s-a pus gospodărește pe treabă. A început construirea României lucrului bine făcut. Nu oricum, ci pas cu pas. În primul mandat ne-am uitat cu admirație la primul pas al domniei sale, în al doilea îl „apreciem” cu „zâmbete” printre dinți că nu a lăsat Ciuma Roșie să moară. Păi cine ne mai conducea dacă tovarășii din funcții își pierdeau privilegiile?
În episodul 32 defilăm pe sub Arcul de Triumf, depunem coroane de flori la mormintele eroilor necunoscuți și ne uităm cu gura căscată la televizor, ca să nu pierdem cumva episoadele ce vor urma...
Și vor urma, vă asigur!
-Francisc, 18 decembrie 2021-
Up-date: episodul 35 îl trăim live. Să vedem ce va urma...
Despre slugi și slugărnicie…
Suntem cu toții slugile cuiva (așa spune dicționarul: SLÚGĂ, slugi, s. f. I. 1. Persoană angajată pentru a munci în gospodăria sau în mica întreprindere a altuia, fiind retribuită în bani sau în natură) dar nu toți suntem slugarnici. Unii dintre noi mai și mârâie, chiar și atunci când stăpânii, în „mărinimia” lor, ne mai aruncă câte-un oscior pe sub masă.
În sfânta mea naivitate (spuneți-i prostie, că nu mă supăr) credeam că – din moment ce îmi aleg reprezentanții – eu sunt stăpânul. Adică, eu cetățeanul, te aleg ca să fii servitorul meu. Ei, aș! În loc ca tu, alesule, să fii sluga mea, am devenit eu argatul tău. Și, după ce-ți bagi mâna până la umăr în buzunarul meu, mai ai și pretenția să te aplaud...
Slugărnicia în România e la ea acasă. Nu mă credeți? Aduceți-vă aminte de aplauzele prelungite (sau furtunoase) de la congresele partidului comunist, când cuvânta „cel mai iubit fiu al poporului” în fața unei săli umplute până la refuz de o „armată” de slugarnici.
Au trecut trei decenii de-atunci și încă nu ne-am vindecat de servilism. Ne place al naibii de tare să-i lingușim pe stăpânii aleși chiar de noi, ne place capul plecat ce sabia nu-l taie. Asta-i realitatea, fără supărare!
O să mai treacă ceva vreme până să evoluăm de la condiția de slugă la statutul de stăpân. Chiar și valeții de-odinioară aveau mai multe drepturi decât noi. Erau tratați cu respect, noi suntem tratați cu dispreț. De cine? Taman de cei cărora le-am oferit încrederea noastră.
Democrația asta dâmbovițeană e mai nocivă decât „construirea societății socialiste multilateral dezvoltate” a lui Ceaușescu. Încerc să înțeleg de ce se întâmplă o așa „democrație”, dar nu reușesc. Unde e „poporul” în această ecuație? În urmă cu 28 de ani au murit oameni în numele libertății. Azi, liberi fiind, ne batem joc de sacrificiul lor.
Parafrazez „Cântecul de țară” al lui Arpad Domokoș de pe vremuri (căutați pe Google dacă nu știți cântecul):
„Noi aici suntem o țară
Unică și milenară
Buna noastră Românie
E minciună și hoție”.
E clar că berea nu-mi face bine. Cum rad una, cum încep să mă cred inteligent.
-sfârșit de februarie 2018-
Cine e „poporul”?
Câinii cu covrigi în coadă ce ne-au tot fost promiși în ultimii 27 de ani au murit demult. Au fost înlocuiți cu javrele ce stă cât e ziulica de mare pe la televiziuni cu „poporul” în gură.
Nu mă-ntrebați care popor, că nu știu ce să vă spun. O parte a javrelor latră că „poporul” sunt cei care au mers conștiincios la urne și au ales să traverseze strada pe culoarea roșie. Cealaltă parte a haitei mârăie că „poporul” sunt cei ce așteaptă cuminte la un semafor stricat, blocat pe rozaliul trandafirilor plantați de ortacii lui Cosma.
O întrebare (cred eu că de bun simț) îmi dă ghes: cine e cu adevărat „poporul” cu care toți se bat în piept? Să fie cei 4000 de cetățeni de la Pitești? Să fie cei peste 500.000 de „manipulați” din Piața Victoriei și din țară? Să fie cei 3,2 milioane de votanți PSD? Sau să fie toți cei 20 de milioane de români?...
Oricât am încerca să învârtim covrigul pe coadă, un lucru e clar: guvernul Grindeanu trebuie să devină trecut. E de neacceptat ca un guvern pus să conducă un întreg popor (de data asta fără ghilimele) să încerce niște fente de maidan doar în folosul dulăilor alfa.
Propaganda că sistemul, că Soros, că Băsescu, că Johannis, că „aginturili străine” nu mai ține, tovarăși. Ori vă apucați de treaba pentru care ați fost aleși, ori vă dați demisia. Cale de mijloc nu există.
Oricâte „mitinguri autorizate” organizați, revolta împotriva nesimțirii voastre e mai puternică decât oricând. Viitorul României nu vă mai aparține. E cazul să pricepeți acest adevăr elementar...
-Francisc, 19 februarie 2017-