Dan Mihai Zarug, designer și creator de conținut, cunoscut și pentru prezența în mai multe emisiuni și concursuri TV, a pierdut 50 de kilograme în trei ani. Nu doar cu voință, nu cu lacăt pe frigider- ci cu ajutor și cu un medic care l-a tratat ca pe un bolnav, nu ca pe un vinovat.
Frigiderul care putea să-l omoare
Erau 130 de kilograme și un diagnostic care suna ca o sentință: prediabet, steatoză hepatică gradul 4, la un pas de ciroză non-alcoolică. „Adică, mai urma să-mi scrie pe cruce: l-a omorât frigiderul”. Dan Mihai Zarug era în Sicilia, în vacanță, și nu se putea bucura de nimic. Îi era rușine să se dezbrace pe plajă. Abia urca două etaje. Știa că ceva trebuie să se schimbe, dar nu știa cum.
Azi, la 45 de ani, are cu 50 de kilograme mai puțin. Studiază la master în anul 1 la Consiliere filozofică, face practică la Spitalul prof dr Alexandru Obregia și povestește cu deschidere- pe Instagram și în interviuri- despre tot ce nu se spune de obicei despre obezitate: rușinea, mâncatul compulsiv, corpul ca refugiu și ca închisoare în același timp.
Și despre un lucru pe care l-a înțeles abia la capătul unui drum lung: că obezitatea nu e o problemă de voință. E o boală cronică. Și că singur nu o poți trata.
„Am înlocuit întrebările cu mâncatul”
Povestea lui Dan începe cu un copil care creștea în România lui Ceaușescu, simțind că e diferit- fără să aibă cuvinte pentru asta, fără niciun reper, fără nicio reprezentare publică a diversității.
„Sunt gay. Am 45 de ani. Asta înseamnă că m-am născut și am copilărit într-o perioadă în care această noțiune nu exista. Eu am conștientizat întotdeauna această diferență între mine și ceilalți- fără repere sau reprezentare publică a ce înseamnă să fii diferit. Și atunci m-am format într-un soi de interdicție și tabu. Și am înlocuit întrebările cu mâncatul.”
Psihologii ar numi asta disociere, refulare, disforie- termeni care descriu ce se întâmplă când un copil nu-și poate înțelege propria identitate. Dan Mihai Zarug o spune simplu: mâncatul a umplut un gol. A devenit drog, refugiu, confort și pedeapsă totodată. Și a continuat, ani de zile, fără ca cineva să numească problema pe numele ei adevărat.
„Pune-ți lacăt pe frigider” - mitul care ucide
Discursul public despre obezitate în România e construit aproape exclusiv pe rușine și voință. Bolnavul trebuie să vrea mai mult. Să mănânce mai puțin. Să se abțină. Dacă nu reușește, e leneș, e slab, e vinovat. Dan Mihai a trăit ani în această paradigmă- inclusiv acasă.
„Ai mei întâi mă shame-uiau că, băi, ai luat proporții, trebuie să slăbești. Și trebuie să ții regim, îți punem lacăt pe frigider. Și ajungeam de la școală într-o zi și, guess what, ei făceau ligheane de șnițele. Fără să ia în calcul că - știți, dar parcă trebuia să fiu la regim. Da, dar tu, nu noi.”
Dr. Adrian Pană (foto), specialist în epidemiologie și sănătate publică, pune în cuvinte mecanismul din spatele acestei experiențe comune milioanelor de oameni cu obezitate din România: „Stigma față de persoanele cu obezitate este o problemă extrem de serioasă și este perpetuată în continuare. E cumva una din cele mai subestimate bariere din sănătate publică și, paradoxal, e perpetuată inclusiv de sistemul medical. Stigmatizarea persoanelor cu obezitate, judecate dacă sunt leneșe, lipsite de voință sau neglijente față de propria sănătate, nu este doar o problemă de bune maniere."
Consecințele sunt pur clinice. Persoanele stigmatizate evită consultațiile medicale de teama judecării, au niveluri mai ridicate de cortizol cronic- stres biologic permanent —, sunt mai predispuse la mâncat emoțional și au rate mai scăzute de aderență la tratament.
„Stigma agravează boala pe care pretinde că o condamnă", spune dr. Pană.
Conf. dr. Cornelia Bala, medic specialist în diabet, nutriție și boli metabolice, adaugă comparația care face ca întregul eșafodaj al „voinței" să se prăbușească: „Nu este o diferență între obezitate și alte boli cronice. Nimeni nu se întreabă de ce voința nu-i suficientă să-și țină glicemia sub control, sau tensiunea. Acolo nimeni nu pune la îndoială nevoia de tratament."
Rușinea de a cere ajutor
Abia acum trei ani, când un medic- soțul unei prietene- i-a spus direct lui Dan Mihai Zarug că obezitatea e o boală cronică și trebuie tratată ca oricare alta, ceva s-a schimbat. Până atunci, Dan evitase să ceară ajutor tocmai de teamă: teamă că va fi judecat, umilit, că medicul îi va spune să mănânce mai puțin și atât.
Dan Mihai Zarug, în iunie 2019 / foto: captura Youtube „La Măruță”
„Eram la premisa că mai degrabă mă chinui singur, decât să mă duc la un medic - de rușine. Că ce să-mi zică ăla? Încă unul să-mi zică că sunt scârbos și trebuie să nu mai mănânc? Ceea ce nu pot. Cred că avem o imagine asupra medicilor- de medic judecăcios. Și atunci îți spui: Bă, deja am o problemă, mă duc la ăla să mă mai și umilească?”
Sevrajul frigiderului
Acum trei ani, când a început să slăbească, primele luni de schimbare au fost, după cum le descrie, ca un sevraj. I se lua drogul. Mâncatul compulsiv nu este un moft sau o slăbiciune de caracter- are aceeași structură psihologică ca dependența de alcool sau tutun.
„Asociez obezitatea cu ideea de a mânca compulsiv, e ca un drog. Și atunci sunt în același demers al alcoolicului care, odată ce conștientizează că are o problemă cu alcoolul, că e alcoolic, el așa se prezintă după aceea toată viața. Pentru că știe că, dacă scapă boii de la bicicletă și ia un drink, drink-ul ăla se transformă într-o sticlă și sticla într-o canistră, dacă se poate. Și la fel e și la mine cu mâncarea.”
Diferența acum, față de cum era înainte? Conștiența. Când simte că îl încearcă impulsul de a mânca, își pune o întrebare simplă: îmi e foame cu adevărat, sau compensez ceva emoțional? Această pauză — mică, dar fundamentală- e tot ce separă controlul de recădere.
Conf. dr. Cornelia Balá (foto) explică de ce această luptă interioară nu ține de disciplină, ci de biologie: „Mecanismele care reglează senzațiile de foame și sațietate, odată ce obezitatea este prezentă, sunt atât de perturbate încât se opun și scăderii în greutate, dar mai ales menținerii unei greutăți mai mici. Nu este vina persoanei cu obezitate, cum s-a considerat mult timp, că nu are suficientă voință, suficientă disciplină. Sunt efectiv mecanisme biologice de la nivelul creierului care impun utilizarea și altor metode decât cele legate de alimentație și de mișcare."
Rușinea nu dispare. Dar se poate negocia
Un lucru pe care Dan îl spune cu onestitate dezarmantă: rușinea nu a dispărut. E încă acolo, la fiecare masă, ca un gând în spatele gândului. Diferența e că acum o recunoaște și refuză să o lase să conducă.
„Rușinea, da. Când mănânc ceva, un pic așa mă rușinez, după care mă oblig să-mi spun: bă, nu, trebuie să și mănânc. Acum, de exemplu, am în față o pungă de jeleuri neîncepută, dar e acolo. Și îmi impun să mănânc. Dacă vreau să mănânc o pungă de jeleuri, o să o mănânc fără rușine sau vinovăție după. Evident, spre deosebire de altă dată, acum tăind din calorii, ca să nu exagerez la numărul de calorii, să rămân pe linia mea de planificare.”
Ce a venit în locul rușinii? Realizarea. Fiecare kilogram pierdut a adus cu el un pic mai mult respect de sine, mai multă prezență în propriul corp, mai mult curaj. De la 130 de kilograme la 80- și și-a propus să mai dea jos încă 10- Dan a trăit o transformare pe care o descrie nu ca pe un succes estetic, ci ca pe o revenire în propria viață.
Dr. Adrian Pană explică de ce această negociere interioară cu rușinea nu e banală, ci are consecințe biologice concrete: „Persoanele stigmatizate au niveluri mai ridicate de cortizol cronic, sunt mai predispuse la mâncat emoțional. Stigma agravează boala prin mecanisme biologice documentate- stres cronic, evitarea îngrijirilor medicale și izolare socială."
Corpul, ca teritoriu recâștigat
Ani de zile, lui Dan Mihai Zarug i s-a părut că a trăit disociat de corpul lui. Corpul era indezirabil — pentru ceilalți și, în cele din urmă, pentru el însuși. Refugiul era mintea: cărți, idei, autoironie, creativitate, umor. Slăbitul a fost și o întoarcere- lentă, dificilă- în dimensiunea fizică.
„Eram nesigur pe mine. Aș putea spune că am trăit disociat de corpul meu. Pentru că, necorespunzând cu nimic și fiind indezirabil pentru toată lumea, am devenit indezirabil și pentru mine. Și atunci refugiul meu a fost toată viața în cap. Eu am trăit foarte mult în capul meu. Ceea ce, intelectual, nu e rău, dar... orice e o fugă de o realitate nu e neapărat ceva sănătos.”
Acum se descrie mai lejer, mai puțin hipersensibil, mai puțin prins în scheme de anxietate și rușine. Nu fericit în sens de rezolvat- ci mai prezent, mai real.
Dan Mihai Zarug, în 2026 / sursa foto: Instagram zarugtv
O boală cronică, nu o cursă de vară
Experiența lui Zarug ilustrează un adevăr pe care medicina îl recunoaște tot mai clar: obezitatea nu se tratează cu o dietă de trei luni. Dr. Pană citează ghidul emis în decembrie trecut de Organizația Mondială a Sănătății - primul document global privind utilizarea noilor terapii medicamentoase în tratamentul obezității la adulți. Concluzia lui e categorică: „obezitatea este o boală cronică recidivantă care necesită îngrijire pe tot parcursul vieții."
Conf. dr. Cornelia Bala vine cu o avertizare clinică la fel de clară: „O greutate mai mică menținută câteva luni, un an și după aceea reluată- din punct de vedere al stării de sănătate nu are niciun beneficiu." Și descrie riscul ca noile medicamente, oricât de revoluționare, să ajungă să fie tratate ca o altă dietă-minune: „Riscul este ca această medicație să aibă poziția acelor diete minune- ceea ce nu dorim absolut deloc, pentru că practic se anulează orice beneficiu."
Ceea ce nu înseamnă că medicamentele nu au locul lor. „Pentru pacienții cu obezitate care au și alte boli cronice, aceste medicamente au o valoare clinică reală- ca parte a unui plan terapeutic integrat." Dar nu pot înlocui prevenția, mediile alimentare sănătoase sau accesul la sprijin psihologic.
Patru milioane de români și o problemă de civilizație
Cifrele sunt clare și sunt îngrijorătoare. Atlasul mondial al obezității din 2025 estimează că în 2050, 70% din populația lumii va avea suprapondere sau obezitate- din care 37% obezitate propriu-zisă. În România, estimările actuale vorbesc despre aproximativ 4 milioane de persoane cu obezitate.
Conf. dr. Cornelia Bala explică: „Există cam 4 milioane de persoane cu obezitate în România. Este clar că nu vom putea trata, cel puțin nu în acest moment, 4 milioane de persoane cu medicație gratuită sau compensată. Dar cazurile mai severe, cu complicații, trebuie. Este până la urmă o situație de civilizație."
Dr. Pană formulează același lucru ca o prioritate de politică publică: „Politica națională trebuie să investească prioritar în prevenție, în medii alimentare sănătoase, în reformă nutrițională, în activitate fizică accesibilă și în screening metabolic precoce. Farmacoterapia este un instrument esențial complementar, nu un substitut al responsabilității sistemice a statului."
Să slăbești un om nu se poate face singur
Cel mai important lucru pe care îl spune Dan Mihai Zarug celor care se luptă în tăcere cu greutatea: nu o să poată singuri. Nu pentru că sunt slabi. Ci pentru că nici nu se poate.
„Eu am slăbit 50 de kilograme, totuși. Și mai vreau încă 10. Asta înseamnă un om. Practic îmi jumătățesc greutatea pe care am cărat-o după mine ani de zile. Asta nu poți face singur. Și pentru că, realmente, și dacă o iei așa, literalmente, 60 de kilograme, dacă îți dă cineva să le cari o dată, nu poți singur. Și atunci trebuie să înțelegi că dacă ai de dat jos genul ăsta de greutate fizică de pe tine, mai multe șanse ai cu ajutor. Din partea unuia, a doi, a trei, a zece. Cât îți e nevoie. Că nu-i nicio rușine în a cere ajutor.”
Comunitatea lui de pe Instagram- oameni care îi scriu despre propriile frustrări, despre kilograme și despre oboseală- e o parte din rețeaua de sprijin. Nu o substituie pe cea medical, ci o completează.
„Eu le vorbesc în lunea când ei îmi scriu de problemele lor și cumva ne motivăm reciproc. Ei îmi scriu de frustrările lor și eu, răspunzând despre frustrările lor, le vorbesc inclusiv de ale mele, pentru că sunt cam aceleași. Și atunci, prin faptul că văd că e util, că le citesc mesajele, că îi acknowledge- și inclusiv faptul că ei îmi răspund - prin asta mă simt văzut eu.”
Dr. Pană e de acord- și adaugă că a cere ajutor nu e doar legitim, ci rațional: „A cere ajutor de la un medic de familie, un nutriționist sau un psiholog, dacă e nevoie, nu este o slăbiciune- este un indicator de inteligență."
„Că pot” - cel mai important lucru învățat
Care a fost cel mai important lucru pe care l-a învățat despre el însuși, după ce a reușit să slăbească 50 de kilograme?
„Cel mai important? Că pot. Că pot foarte multe chestii. Da, că pot inclusiv faptul că m-am înscris la școală, deși mă sperie îngrozitor filozofia... Faptul că poți, într-un capitol atât de important al vieții tale- ceva ce m-a ros ani de zile emoțional, psihic, fizic, că practic eram într-un colaps fizic și psihic și emoțional- și faptul că poți să ai o reușită într-o chestie care te freacă atât de tare și din care nu ai putut să ieși, îți dă curajul să poți și altele. Îți dă încredere în tine, un câștig în self-esteem cum nu mi-a dat nici apariția la TV.”
Vara aceasta, Dan Mihai Zarug pleacă pe Camino de Santiago, unde și-a propus să parcurgă 170 de kilometri pe jos- nu ca o destinație, ci ca dovadă că drumul, uneori, e tot ce contează.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.