Acesta nu e Mihăiță. Nici băiatul din imagine nu există, nici fratele lui mai mic, nici tatăl care lucrează ca paznic în ture epuizante. Nici povestea cu sandvișurile și sucurile oferite la terasă, nici colegii de birou care s-au mobilizat imediat pentru a ajuta o familie necunoscută nu sunt reale.
Totuși, peste 22.000 de oameni au dat like acestei povești în mai puțin de o zi. Mii de internauți au distribuit-o, emoționați de „curajul și demnitatea unui copil sărac din București”. Problema este că totul e inventat. Imaginea este generată cu inteligență artificială, iar textul – cu probabilitate foarte mare – este scris cu un model precum ChatGPT. (EduPedu, 4 aprilie 2025)
Mai ieşea din casă, după săptămîni. Aglomerarea omenească, zgomotul, mirosurile îl năuceau. Uneori rămînea nemişcat în mijlocul puhoiului, contemplînd un colţ de clădire sau încercînd să urmărească un chip anume, pînă cînd vocea baritonală îi bubuia în urechi: „Care sînt motivele staţionării dumneavoastră în acest punct? Atunci, circulaţi, vă rog, circulaţi.” Legea e precisă: nu sta, nu căsca gura, mişcă-te, mergi, fă tot timpul ceva şi nu privi în urmă, nici în dreapta, nici în stînga, că te faci stană de sare. Circulaţi. FAST FORWARD.
Într-o seară, demult, cînd lucrurile mai aveau importanţă, s-a oprit şi a început să meargă cu spatele. A mers aşa sute de metri, se fereau din calea lui fără să-i spună nimic. În schimb, mergînd normal, se ciocnea mereu de cîte cineva. Niciodată nu fusese în stare să deosebească cum trebuie oamenii de imagini. Vlăjganul ăsta, de pildă, cu muşchii lui neverosimili şi tricoul pe care scrie NOLTAS cu litere mari roşii, cum să crezi că e real? Se convingea cînd era dat grămadă. Pe cînd bătrînelul distins, cu ochelari şi mustaţă cenuşie, e un om, fără îndoială, îţi aminteşte de tata. Privirea trecea fără să se oprească peste marca micuţă din colţul lentilei stîngi a ochelarilor moşului. O floare aurie de lotus pe fond verde. Mai sînt în oraş cîteva zeci de mii de moşuleţi care se duc ca să aibă de unde veni, de dimineaţă pînă seara, şi toţi poartă fie pe lentilele ochelarilor, fie la rever, fie pe mînecă, acelaşi lotus auriu pe fond verde care încoronează, imens, ziguratul din apropierea Centrului.
Şi el se duce ca să aibă de unde veni. Poate şi el e doar o imagine. Poate că, în timp ce rătăceşte pe marele bulevard, mai multe holocamere mobile îl urmăresc şi o voce baritonală intonează: vă rugăm priviţi cu atenţie. Observaţi ochii spălăciţi, privirea fără obiect, culoarea nesănătoasă a feţei, aspectul general respingător. Cu ce seamănă un astfel de individ? Vă spunem noi, cu un peşte mort.
Nu. O imagine nu gîndeşte. Sau, cine ştie, poate gîndeşte un singur gînd, lipit de ea, îl gîndeşte de mii de ori, pînă cînd se transformă în contrariul a ceea ce exprimă, apoi revine, apoi îşi schimbă iarăşi sensul şi tot aşa pînă cînd imaginea dispare. Dacă o imagine poate să dispară.
Se trezise odată în faţa unei mulţimi dezlănţuite, care venea ocupînd întregul bulevard. Toată lumea se refugia în clădiri sau pe străzile laterale. Îl credeau nebun sau un şef al forţelor de ordine văzîndu-l cum rămîne nemişcat, cu mîinile în buzunare, în faţa tăvălugului care agita pancarte şi urla ceva. L-au copleşit, într-o clipă. Bărbaţi mohorîţi, femei desfigurate de strigăt, băieţandri bezmetici ţîşneau în faţa lui, se contopeau un moment cu el, apoi treceau mai departe, într-o succesiune vertiginoasă, năucitoare, fără să-i stîrnească măcar senzaţia unei adieri. După ce trecuseră, lăsîndu-l din nou stingher, se întorsese şi-i privise cu un fel de milă înfiorată cum se depărtează. Biete imagini, momîi nici măcar făcute din paie, umbre ale unor fiinţe care n-au existat. Trebuiseră să se scurgă cîteva ore pînă cînd gîndul îl curentase, înlocuind mila cu un frison: dar dacă el este cel demn de milă, dacă el este imaginea prin care au trecut nestingheriţi, ei, oamenii? De fapt arătau mai reali aşa cum strigau şi alergau în numele a ceva, mai reali decît el care stătea şi tăcea. Sau, cine ştie, poate că totul e doar imagine, şi el, şi ei, şi mila, şi cerul, un decor pictat pentru nebănuiţi actori principali.
Nu. Cînd lumea întreagă începe să ţi se pară iluzorie e semn sigur că tu ai început să te transformi, lent şi ireversibil, în propria-ţi imagine.
(Acest text l-am scris acum 37 de ani; face parte din romanul Vremea Mânzului Sec)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
