La Roumanie? „Nu-mi puteţi cere să iubesc pe cineva care nu m-a iubit”

Vă rog, citiţi această frază:

„Citindu-i, simţim că unica istorie pe care au considerat că merită să o înţeleagă, imaginile ce le apar cu predilecţie dinaintea ochilor, personajele familiare care îi inspiră sunt cele ale ţării noastre – mai exact, istoria, imaginile şi personajele care nu dau pace gândului poporului francez de la Revoluţia din 1789 încoace.”

Ştiu, momentan nu vă spune nimic. Dar, dacă veţi avea răbdare să citiţi până la final, veţi vedea că nu este deloc aşa, căci în miezul acestui pasaj există un cuvânt, unul singur – „noastre” –, care ascunde o realitate profundă a realităţii româneşti din zilele noastre.

Să începem, prin urmare, cu primele clarificări.

Fragmentul citat e luat de la pagina 207 din cartea „Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor” (Ed. Institutul European, 2001), iar cei la care se face referire prin gerunziul „citindu-i” sunt Gabriel Tarde şi Gustave Le Bon, doi francezi care au contribuit decisiv la naşterea şi consolidarea psihologiei maselor ca ştiinţă.

În schimb, autorul cărţii „Epoca maselor” este Serge Moscovici, cel care, începând cu anii ’60, a revoluţionat domeniul psihologiei sociale cu lucrări în aria reprezentărilor sociale, a influenţei sociale şi a psihologiei maselor, devenind ulterior, printre altele, primul președinte al Asociației Europene de Psihologie Socială Experimentală (1974-1978).

Foarte multor cititori, acest nume le e deja foarte cunoscut, aşa că nu voi intra deloc în amănunte referitoare la cariera lui prodigioasă, cu atât mai puţin la opera lui – pe care, de altfel, o cunosc foarte puţin –, însă, pentru a explica mai bine de ce mi-a atras atenţia pasajul menţionat, voi trece în revistă câteva detalii biografice şi voi începe prin enunţarea celui mai important dintre ele: Serge Moscovici s-a născut la Brăila, în 1925, ca fiu al unor negustori de grâu evrei.

În 1948 a fugit în Franţa, de unde nu a mai revenit niciodată în România.

Acum, că am stabilit că este vorba despre un român care, la 23 de ani, după ce comuniştii au preluat puterea, a emigrat în Franţa, se clarifică şi motivul pentru care m-a deconcertat cuvântul „noastre” din pasaj: pentru că autorul, deşi român, numeşte acolo ţara lui ca fiind Franţa.

„Ţara noastră”, adică a lui, a lui Tarde, a lui Le Bon, a lui de Gaulle şi Napoleon (personalităţi la care face în mod frecvent referire în carte).

Formularea în cauză mi-a lăsat un gol în stomac în timp ce o citeam şi răsciteam şi, simţindu-mă atins la fibra carpato-danubiano-pontică, am căutat pe internet informaţii suplimentare despre Serge Moscovici. Astfel, am găsit un documentar realizat de televiziunea publică, intitulat „Cronica anilor risipiţi”, după numele unei cărţi autobiografice scrisă de el (Chronique des années égarées, în original, apărută în 1997 la editura Stock).

În cadrul documentarului-interviu, excelent realizat, lucrurile s-au limpezit şi mai mult, deoarece încă din primele minute Moscovici a tranşat problema calităţii sale de român, declarând că nu se mai considera deloc astfel. România aparţinea unui trecut îndepărtat, iar el devenise un „străin francez”. Nu mai vorbea limba română, deşi o înţelegea. Despre evenimentele din România postdecembristă nu cunoştea prea multe. Oraşul unde s-a născut, Brăila, şi-l amintea vag, iar despre Bucureşti a spus că nu mai seamănă cu „locul vesel” pe care l-a cunoscut, cu Capşa, Cişmigiul şi Gambrinusul de altădată.

Nu îşi mai amintea nici vreo poezie de Eminescu, însă – când era copil – citise poezii ale lui şi ale lui Alecsandri.

După care a sosit bomba:

„În carte – spune realizatoarea, Maria Cristina Ţilică –, aţi pomenit despre discriminarea rasială la care au fost supuşi evreii în România. Aţi avut de suferit fiindcă aţi fost evreu. Sunteţi supărat pe România pentru momentele de atunci?”

Replica lui Moscovici a fost că „supărat” nu e tocmai cuvântul potrivit.

„Am trăit un progrom, am fost exclus de la şcoală, am fost trimis la muncă silnică şi nici înainte de război lucrurile nu au stat mai bine.” Concluzia sa nu lasă o urmă de interpretare: „Nu-mi puteţi cere să iubesc pe cineva care nu m-a iubit.”

Se referă, în caz că nu am fost explicit, la România.

Fără îndoială, epoca românească dinaintea şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial trebuie aşezată în contextul mai amplu european. În circumstanţele extraordinare ale acelor vremuri nicăieri în Europa evreii nu se bucurau de multă simpatie, cu atât mai puţin în Franţa, ţara lui adoptivă, dar asta nu face afirmaţia lui mai puţin dureroasă.

Mergând mai departe pe pista contrafactuală a ipotezei dacă Serge Moscovici, rămânând în ţară, ar fi ajuns celebritatea ştiinţifică din Franţa, ne dăm seama că nu trebuie să scotocim prea mult după răspuns. Pentru că e evident: NU. Ca multe alte personalităţi româneşti ce au cunoscut consacrarea internaţională, şi el a fost nevoit să părăsească ţara.

De ce? Explicaţia dată de el e simplă:

„Romanii spuneau că ubi bene, ibi patria. Ei nu înţelegeau prin asta că patria este acolo unde este bine. Eu cred că, pentru a avea o patrie, aceasta trebuie să creeze bunăstare pentru cei care o locuiesc, să se ocupe de cetăţenii săi. Cetăţeanul nu aparţine unei naţii, unei ţări doar pentru că s-a născut acolo... Naţionalismul nu va fi suficient pentru a-i lega pe oameni de ţara lor.”

Sursa foto: lemonde.fr

Altfel zis, pentru ca un român să simtă că aparţine de România, România trebuie să se ocupe de el şi să creeze bunăstare pentru locuitorii ei. Din acest motiv, mulţi români se simt frustraţi şi de aceea „ne pleacă valorile, profesioniştii şi oamenii de talent”.

Românul bolnav de românism, însă, percepe asediile la excepţionalitatea statutului de român drept atacuri de lezmajestate asupra fiinţei naţionale, cu toate că – el nu ar recunoaşte – sistemul său de referinţă joacă un rol important. Pe de o parte, ca român, moare de ruşine când se compară cu nemţii sau englezii, deşi ţara lui, urlă el în gura mare, i-a dat pe Enescu, Brâncuşi, Tzara, Ionesco şi Comăneci (la Moscovici nu l-am auzit făcând referire vreodată). Pe de alta, când vine vorba de eul individual, face un pas înapoi – unul mic pentru el, dar mare pentru România – şi, în loc a se mai compara cu aceştia, priveşte spre românii din jur, la care descoperă scârbit că sunt săraci, inculţi, hoţi şi cerşetori. Din cauza lor, de fapt, moare românul patriot de ruşine. De teamă că, atunci când merge afară, e comparat cu unul din ăştia, în loc să fie asemuit cu Cioran.

Altminteri, îşi iubeşte ţara. Cu fluctuaţii, dar o iubeşte. El e mândru de România când olimpicii iau aur la matematică şi o reevaluează când confraţi de-ai săi pun de-un viol în Italia.

Pentru mine, pendularea obositoare între vârfurile excepţionale cu care ne identificăm, dar care exprimă mai degrabă abaterea de la sfera intelectuală românească decât confirmarea statutului ei, şi manifestările lumpeneşti, cu care avem mai multe în comun, dar care ne place să credem că sunt excepţii, scoate în evidenţă îndeosebi vidul lăsat de societate la nivelul clasei de mijloc şi, totodată, lasă nerezolvată eterna dilemă a României, aceea că, inclusiv acum, „urmaşul” lui Moscovici, rămânând în ţară, riscă să nu se împlinească profesional, iar plecând din ţară, riscă să devină exclusiv cetăţeanul ţării adoptive, urmând ca, ulterior, românul nostru patriot să-(ş)i deplângă (iar) soarta ca un veritabil bocitor de profesie.

Închei cu un ultim fragment transcris din interviu, în speranţa că va pune pe gânduri măcar pe o parte din cei ce urmăresc cu frenezie pe reţetarii de profesie, pe cei care-ţi iau durerea cu mâna şi te învaţă, în două săptămâni, cum să înfrunţi cu succes viaţa:

„Viaţa omului e un lucru extrem de dificil. Discutam cu cineva zilele trecute şi ne întrebam care e lucrul cel mai dificil care îi împiedică pe oameni să trăiască. Nu este teama de moarte, ci teama de viaţă... Din teama de viaţă ne vin cele mai multe dificultăţi şi suferinţe. Nu există o soluţie pentru problemele omului. Există numai posibilitatea de a le suporta, de a le trăi pur şi simplu. Nu suntem magicieni...”

Nu suntem magicieni, dar putem fi oameni. Şi dacă, întâmplător, suntem şi români, cu atât mai bine.

E suficient.

PS

Celor care sunt de părere că televiziunea publică produce numai emisiuni neinteresante – a se citi “fără audienţă” –, îi invit să urmărească acest excepţional interviu, de altfel, singurul acordat vreodată de Serge Moscovici unei televiziuni.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp