Mihnea Rudoiu

Un profesor de engleză, Andrei Nae, lector la Universitatea Bucureşti, a venit îmbrăcat în fustă la facultate. S-a stârnit rumoare, a început bâlciul.

Acum câteva zile, am publicat un articol în care, exprimându-mi blazarea în faţa acestui sport naţional numit vânătoarea de diplome universitare, am apelat la generalizare şi, astfel, mi s-a atras atenţia că i-am băgat pe absolvenţii merituoşi în aceeaşi oală cu cei care caută să aibă doar o patalama la mână, jignindu-i nepermis. Deşi scopul meu era altul, să subliniez legătura păguboasă dintre o diplomă universitară oarecare şi obţinerea unui job (de regulă, la stat), vehemenţa comentariilor m-a determinat să revin cu câteva lămuriri pe care nu mi-aş fi imaginat să le consider necesare. Foto: Alla Rudenko / Panthermedia / Profimedia

Nu trebuie sa fii un profet perspicace pentru a indica direcția în care o va apuca societatea. Rolul predominant al imaginilor asupra ideilor, locul neînsemnat ce-i revine, de la o vreme, gândirii în ansamblul activităţilor cotidiene, toate acestea vorbesc singure despre mutaţia care s-a produs la nivel social. Practic, din perspectiva influenţei, minţile privilegiate ale epocii actuale nu mai sunt erudiţii şi specialiştii, ci tik-tokerii. Foto: Profimedia Images

Cu excepţia „fericiţilor câştigători” de la Loto, unde afli, o dată la câteva luni, că potul cel mare a fost umflat cu un bilet de 2.5 lei jucat la o agenţie din Zimnicea sau Pucioasa, nicio companie nu se mai laudă cu câştigătorii. Repet, cu cei care înhaţă premiile babane. (Foto: Profimedia Images)

Suntem în 2024 şi tot nu ne săturăm să dăm din codiţă când o trupă faimoasă concertează în România, de parcă am fi publicul Ales de zeii turneelor mondiale. Iar idiosincrasiile pe care le cultivăm sunt în consonanţă cu acest tip de mentalitate cvasiumilă, de popor aflat la marginea Europei.

Ce s-a întâmplat la concertul Coldplay nu a fost discriminare. Când zeci de mii de oameni, aparţinand unor medii sociale diferite, veniţi din toată ţara, huiduie un moment inopinat, nu poţi trage concluzia că s-au vorbit între ei să reacţioneze la unison. Nu poţi compara momentul acesta cu ceea păţea Ray Charles în Sudul segregaţionist acum şase decenii. Atunci, oamenii huiduiau omul Ray Charles, deşi le plăcea muzica, acum spectatorii huiduie muzica, deşi nu au nimic de împărţit cu Babasha (de a cărui existenţă, sunt convins, mulţi au aflat pentru prima oară chiar atunci).

Nu e obligatoriu să fii de acord, ca promotor al euro-atlantismului, cu toată agenda politică şi economică promovată de instituţiile occidentale. Sau dacă eşti euro-sceptic, să susţii invazia rusă în Ucraina. Foto: Radomir Tarasov / Alamy / Alamy / Profimedia

Online-ul – prin extensiile ei cele mai nocive, TikTok şi Instagram – e o mlaştină în care te afunzi fără cale de întoarcere. Crezi că poţi renunţa uşor, dar e o iluzie. Minutul cu care începi vizionând un film inofensiv e precum prima ţigară la o petrecere. Nu ştii când se transformă într-un pachet pe zi. Câţiva au puterea să renunţe, dar cei mai mulţi devin şi rămân nişte zombi. Se bagă în pat cu telefonul, merg la toaletă cu telefonul, beau cafeaua cu telefonul în mână, în autobuz stau pe telefon, la serviciu, când timpul le permite, fuguţa pe telefon. (Foto: Spynews)

De ce nu trec pe sub Arc Simona Halep, David Popovici, Bernadette Szocs sau Cristina Neagu? De ce să nu defileze Mircea Cărtărescu, Cristian Mungiu sau fosta prim-solistă de la Royal Opera House, Alina Cojocaru? Foto - Inquam Photos/ Daniel Stoenciu

Felul exagerat în care se manifestă entuziasmul românului pare expresia unei incapacităţi viscerale de a pricepe adevărul elementar că şi alţii au chestii la fel de mişto, ba poate mai mişto. Foto: Inquam Photos / George Călin