Foto: Miruna Turbatu/Inquam Photos
Sunt două aspecte care mă sperie în aceste zile: răutatea gratuită și râsul batjocoritor. Existau ambele și înainte, dar parcă nu se amplificaseră atât și nici nu se manifestau cu privire la absolut orice. Mai erau pe vremuri lucruri sfinte. Chiar! Mai țineți minte cum era când nu se râdea de copiii morți din Ucraina? Parcă sunt amintiri din altă viață.
Zilele astea, mai mulți români călătoresc cu zilele și așteaptă cu orele să sărute moaștele Sfintei Parascheva de la Iași. Unii dintre ei privesc asta ca pe o soluție pentru probleme grave: boli, necazuri, depășirea unor suferințe trupești și sufletești, împlinirea unor nevoi.
Alții așteaptă tot anul să ajungă la Sfânta și s-o roage lucruri sau să îi mulțumească pentru ce li s-a întâmplat bun deja. Și, indiferent de motiv, toți sunt acolo pentru că acolo au găsit o soluție care lipsește din viața lor de fiecare zi. Și de asta, pentru ei, vizita la moaștele Sfintei e o bucurie a sufletului și o liniștire a minții.
Unii pot sta la cozi imense cu zecile de ore pentru acel sentiment. Alții pot aștepta în frig și ploaie oricât e necesar pentru a se ruga treizeci de secunde cu fruntea lipită de o cutie. Și, de pe margine, unii nu înțeleg. Și n-ar fi lipsa asta de înțelegere marea problemă. Nu! Problema e că mulți dintre ei încep să râdă batjocoritor de credința unor oameni. Și apoi tot ei se întreabă de ce ne-am rupt în două, ca societate, și de ce nu mai putem construi punți.
V-am mai spus că eu sceptică n-am fost niciodată. Și nici atee. Eu cred că lumea e un joc de energii, că echilibrul universal e forma în care Dumnezeu există și ține totul perfect aliniat la ordinea pe care o cunoaștem. Eu cred că, dacă iubești pe cineva, poți să simți când are nevoie de tine și cred că între părinți și copii pot exista legături aproape telepatice. Mai cred că rugăciunile ajută la fel de mult ca o confesiune făcută unui prieten bun și că e preferabil să te rogi decât să bei sau să te droghezi. Credința are acest rol minunat de a ne da putere în momente în care exact puterea ne lipsește. Și, dacă găsești un sfânt a cărui poveste semăna cu a ta, e bine să cauți rezonanța cu el prin rugăciune. Din punctul meu de vedere, a te ruga e terapeutic. Și, așa cum nu râd de niciun om care se duce la psiholog, nu văd niciun motiv să iau la mișto un om care se duce să se roage unei sfinte. Cu atât mai puțin, dacă omul acela face sacrificii ca să poată trăi experiența rugăciunii.
Mai important decât ce cred eu e faptul că am cunoștințe numeroase care merg anual la Iași să se roage Sfintei. Și îmi spun că după aceea se simt mai bine. Nu că li se întâmplă minuni, dar se simt un pic mai liniștiți și mai încrezători că viitorul poate fi chiar bun. Ceea ce nu li se prea întâmplă în restul timpului.
Păi, dacă rugăciunea la moaștele unei sfinte poate genera astfel de stări bune, pozitive, optimiste, atunci de ce ar simți cineva nevoia să râdă de asta? Ce e superior în a râde de speranța cuiva? Ce e amuzant în credința cuiva? Și apoi, sigur, ne întrebăm cum s-a ajuns ca o parte din oameni, uneori chiar cei care stau la cozi la moaște, să râdă de copiii morți din Ucraina… Păi o fi mai nobil să râzi de rămășițele pământești ale cuiva care a mai fost și sanctificat pentru viața exemplară de pe pământ?
Vedeți? E atât de fluid totul. Și atât de ușor poți aluneca râzând către ceea ce condamni. Și apoi stai și te întrebi, cumva naiv și confuz, de ce nu mai putem să ne înțelegem unii cu alții? De ce nu ne putem privi în ochi cu încredere? De ce nu mai putem comunica? Și de ce nu mai putem ridica punți? Nu cred că e nevoie să răspund eu acestor întrebări pe care mulți și le pun în aceste zile, după ani întregi în care s-a râs aproape ciclic de răbdarea și speranța unor semeni.
Îmi amintesc că era pandemie și bunica mea voia să organizeze un fel de slujbă, la care să participe preotul și câțiva oameni apropiați. Și i-am spus atunci, supărată că nu pricepe că se poate îmbolnăvi pe fondul încălcării condițiilor pandemice, că lui Dumnezeu nu-i pasă de slujbele ei. Dacă e ceva ce nu pot uita și nu pot ierta la mine e faptul că am spus asta atunci. Și n-am retractat. Căci în tăcerea ei am simțit că s-a rupt ceva. Un fel de încredere care ne lega înainte. Căci, copil fiind, lângă ea mă rugam.
Între timp, bunica a murit. Dar cuvintele alea au rămas între mine și ea ca o mare trădare a încrederii. Și asta ne facem și noi azi unii altora. Mai mult sau mai puțin conștienți de faptul că provocăm durere în jur, spunând lucruri pe care noi ne considerăm justificate. Dar uitând că e ce drept pentru noi poate fi strâmb pentru alții. Și nu e nimic rău în asta.
Atâta vreme cât învățăm că e perfect normal să ne placă lucruri diferite, să credem în soluții diferite și să ne întâlnim unii cu alții în puncte comune, bucuroși că, deși ne separă atâtea, găsim totuși locuri în noi care ne aduc mereu împreună. Și astfel se va reconstrui încrederea. Nu râzând de speranță și credință. Cum au tendința să facă, an de an, unii dintre noi...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Păstrez o amintire din copilărie: aveam vreo 8 ani și am mers cu copiii de pe stradă în curtea bisericii Schitului Măgureanu, localizată imediat mai la deal, în continuarea cetățuii din parcul Cișmigiu. Era acolo un cireș mare, doldora de cireșe și nu am rezistat tentației să gustăm din bunătățile alea care păreau că nu sunt culese de nimeni. Bucuria noastră a fost însă brusc întreruptă de un preot care, apărut ca un ninja de nicăieri, a crezut de cuviință să arunce cu bolovani și blesteme după noi. Un bolovan m-a nimerit chiar în spate, motiv pentru care îmi aduc aminte de întâmplare și după mai mult de o jumătate de secol. Ce punte a încercat să lege acel popă cu niște prichindei puși pe șotii, exact ca în "Amintiri din copilărie"? Cu mintea mea de acum stau să mă întreb ce aș fi făcut eu în locul acelui slujbaș al lui Dumnezeu. Mi-a luat mult să înțeleg eroarea de a fi crescut "în frică de Dumnezeu" și nu "în dragoste de Dumnezeu". Între noi, copiii de atunci și acel diavol îmbrăcat în sutană s-ar fi putut crea o punte dacă în loc de bolovani am fi fost luați cu duhul blândeții și tratați cu iubire, nu cu blesteme.
Posibil că asta lipsește și societății fragmentate în care trăim azi: încercarea de a-l înțelege pe cel de lângă noi și tratarea reciprocă cu duhul blândeții.
Cum să nu râzi când vezi cum se împing unii pe acolo crezând că astfel vor avea noroc sau cine știe ce beneficii. Se pare că iluminismului nu i-au fost de ajuns secole ca să pătrundă în unele minți.
Nu știu prea multe despre Dvs, dar încerc să intuiesc, din ce povestiți și din luările Dvs de poziție de acum și de mai înainte. Posibil să greșesc, fiindcă nimeni nu se încadrează perfect în tipare și nici intuiția mea nu e infailibilă, dar mie îmi pare cam așa: ați avut o copilărie în care a existat oarecum (nu știu în ce grad) și o influență tradițională, chiar creștină. Mai apoi însă, ca mulți alți tineri adulți, ați fost sedusă de ideologia progresistă. Care, repet, nu se referă la progresul efectiv al societății, ci e doar o ideologie greșită, alienată, din păcate. Dar pentru tineri și mai ales pentru tinerii educați, cultivați, dar care și-au rupt cumva ”rădăcinile cu pământul”, e de-a dreptul o lumină. Din păcate ideologia progresistă se cam bate cap în cap cu tradiționalismul, conservatorismul, suveranismul etc și evident cu creștinismul. Meritul Dvs e că încercați acum să aplicați ideile de toleranță și acceptare din ideologia progresistă la tradiționalismul creștin. Adică să militați, în fond, pentru respectul și acceptarea TUTUROR segmentelor sociale, inclusiv ale celora care NU se potrivesc cu stilul de viață progresist. Minusul în cazul Dvs este (așa cum percep eu lucrurile) că sunteți motivată să faceți asta dintr-un impuls RAȚIONAL, deci pornind de la nivel mental, și NU SUFLETESC. Deci acest lucru provine din ce GÂNDIȚI, NU din ce SIMȚIȚI. Cu alte cuvinte aveți, ca un progresist, o atitudine CORECTĂ POLITIC. Chiar dacă ceea ce faceți e la un nivel superior altor persoane care practică corectitudinea politică. Dar de fapt ce e corectitudinea politică? E o atitudine artificială. Ea presupune REGLEMENTAREA, încadrarea în șabloane a sentimentelor. Adică nu simți (sau te faci că nu simți) ce e omenește, fiindcă adeseori ce simte un om e ciudat, nepotrivit etc etc etc Și te constrângi singur să simți (sau măcar să arăți că simți) ceea ce se încadrează în șabloanele dictate de normele ideologice ale momentului. Nu aș putea spune că e ipocrizie, fiindcă e ceva mai sofisticat decât asta și e clar diferit. E manipularea sentimentelor într-o anumită direcție, nu ascunderea lor sub o mască, așa cum e ipocrizia. Deci revenind, să nu mă înțelegeți greșit. Consider că în această atitudine sunteți de bună credință, credeți sincer în demersul Dvs și probabil vă simțiți și mai valoroasă moral față de alți colegi de-ai Dvs, fiindcă propuneți într-adevăr ceva mai bun și mai profund decât ei, care îi dușmănesc sau ridiculizează, așa cum bine ziceți, pe cei cu alte valori, de regulă tradițional-conservatoare și creștine. Însă îndemnul meu (amical și de totală bună credință) e să vă îndreptați atenția nu numai asupra atitudii exterioare, ci și asupra interiorului, a eului Dvs, cu simțămintele și credințele sale sincere. E foarte relevant faptul că ați repezit-o pe bunica Dvs devoalându-vă latura care nu are legătură deloc cu credința. Fiindcă da, se pare că există și o astfel de latură la Dvs. Nu aveți numai credință, ci și necredință (lucru destul de răspândit printre oameni). Iar într-un moment în care ați lăsat jos garda corectitudii politice, s-a văzut asta. Desigur v-a părut apoi rău. Dar nu asta e problema. Bunica a înțeles atunci că există în Dvs și partea asta, pe care probabil n-o știa, fiindcă de regulă erați corectă politic, în mod instinctiv, și față de ea. N-ați fi făcut / spus ceva care să o supere. Dar... s-a întâmplat. Într-un moment poate ieși la suprafață, țâșnind din inimă, și ceea ce corectitudinea politică se străduiește de regulă să țină în frâu....
Iar despre atitudinea noastră unii față de alții aveți o concepție care diferă puțin de a mea. Desigur și eu zic, ca și Dvs, că e normal să fim politicoși, civilizați, toleranți unii cu alții, indiferent de credințe, concepții politice, ideologie, stil de viață etc DAR..... în timp ce Dvs păreți să le acordați tuturor acestor segmente aceeași valoare socială și morală, eu zic că fiecare om are dreptul să considere ca fiind mai valorică tabăra sa proprie. Pare ciudat și total incorect politic, dar o să încerc să mă explic. De exemplu un creștin poate fi respectuos, civilizat, amical etc cu un ateu, îl poate iubi ca pe orice semen de-al său, dar niciodată nu va considera ateismul la fel de valoros moral și la fel de îndreptățit ca și creștinismul. Un creștin adevărat (ideal) e omenos și chiar cu spirit de sacrificiu în relația cu semenii săi atei, dar în intimitatea sa SE ROAGĂ pentru ei și și-ar dori să devină toți oamenii credincioși creștini. Asta ar fi pentru un creștin situația ideală din societate, NU diversitatea. Dvs și colegii progresiști APRECIAȚI la fel de mult TOATE tendințele și curentele din societate. Vă place diversitatea. Chiar între segmente care nu sunt pe aceeași treaptă valorică. Repet, nu trebuie să fim intoleranți unii cu alții, dar nici să considerăm că binele și răul, moralul și imoralul etc etc conviețuiesc într-o diversitate binevenită. E foarte OK diversitatea, dar între lucrurile bune, nu între bine și rău, între moral și imoral. Iar dacă relativizezi totul și apreciezi numai diversitatea, aproape că dispar noțiunile de bine și rău, de moral și imoral. Eu asta reproșez progresismului: că a relativizat valorile tradiționale, de dragul diversității.
În concluzie, zic și eu ca și Dvs: să ne tolerăm, să ne respectăm, să ne acceptăm toți, indiferent de credințe și opinii politico-ideologice, dar avem dreptul să ținem la propriul sistem de valori și să considerăm că noi suntem mai în adevăr decât alții, după caz. Asta nu înseamnă o respingere a celorlalți de la discuții civilizate, legături umane, într-ajutorare etc dar înseamnă o păstrare a sistemului propriu de valori nealterat, neviciat, nesacrificat pe altarul diversității cu orice preț.