Noaptea trecută, mama mi-a vorbit pentru prima oară despre o amintire cumplită din copilărie: „- De asta am vrut să faceți voi școală cu orice preț. De asta…”

Foto: Profimedia Images

Noaptea trecută am stat cu mama, la Mălini. Mă uimește că își amintește lucruri și întâmplări din copilăria ei, de când era foarte mică.

- Am prins războiul, copchilă, îmi zice. 

Sunt sceptică să o cred. Mă gândesc că memoria și imaginația îi joacă feste. În plus e prima dată când o aud vorbind despre asta. 

- Era în 44. Ne-am dus în evacuare în Găinești, la o bătrână. Tata, mama și opt copii, își continuă mama povestea. În Herla, satul meu, era linia frontului. Se trăgea de pe Bâtca Goală cu mitraliere.

Calculez că ar fi avut patru ani atunci și mi se pare imposibil să aibă amintiri de la acea vârstă, dar îmi propun să nu o întrerup și să o ascult până la capăt.

- Nu îmi amintesc cum am trăit la bătrână, dar îmi amintesc, cum era când ne-am întors acasă. În casa noastră au stat rușii. Totul era distrus, gardurilor curții și ale grădinii...- Știi că tata făcea garduri din nuiele împletite cum mai vezi în ziua de azi la muzee... - nu mai erau. În casă erau paie pe jos ca la așternutul porcilor. Acolo au dormit rușii. Dar știi ce îmi amintesc foarte bine?! Au luat plita sobei și a rămas doar vatra descoperită ca o gaură neagră. De ce crezi că au luat plita, Luminița!?

Ridic din umeri. Habar nu am de ce a dispărut plita din casă bunicilor.

- Ca să distrugă, șoptește mama și eu sunt de acord cu ea. Sigur nu a plecat un rus până în Rusia cu o plită în spate.

- După aceea a fost greu... greu... greu... A venit foametea. Făcea mama turtă de mălai la care adăuga vițe încolțit de la barabule. Așa a învățat-o o femeie. A făcut. Mâncăm. A venit o vecină și s-a rugat de mama să îi dea și ei măcar un colțuc, că moare de foame. I-a dat, dar foarte puțin. Noi eram zece... Se ducea tata cu traista în spate, în ea cu câteva perechi de opinci - Știi că tata făcea opinci? se oprește și mă întreabă, iar eu dau afirmativ din cap și ea își continuă povestea. - la Valea Seacă să le dea pe un pic de făină de păpușoi. Venea seara cu olecuță de făină pe fundul traistei. Mama făcea din ea mălai, dar adăuga în el fel de fel de buruiene să îl înmulțească. Și apoi altă zi... Și noi eram mulți. Zece. Într-o zi, mătușa Aglaia, sora mamei, tot cernea niște tărâțe de porumb hospoase și îi zicea mamei: Poate iese un pic de făină din ele, să fac mămăligă. A trecut foametea. Peste câțiva ani - aveam eu nouă ani atunci - tata a paralizat. Mama a murit și tata era paralizat. M-au luat de acasă, la Mălini. Am terminat clasa a patra. Atât era obligatoriu atunci. A venit învățătorul prin sat și a întrebat-o pe femeia care mă ținea, dacă mă dă la școală într-a cincea. A răspuns:

- Nu! Noi am luat-o pentru muncă!

Mama plânge depănând amintiri amare. Eu nu știu ce să îi zic.

- De asta am vrut să faceți voi școală cu orice preț. De asta...

...

După povestea mamei de noaptea trecută tot ceea ce simt azi e: Mulțumesc lui Dumnezeu! E recunoștință. E conștientizarea prea plinului vieții noastre de care nu suntem destul de conștienți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp