Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Nu am fost salvată niciodată

Tot vorbesc cu oameni care au întâlnit familii cu probleme și au sărit să-i ajute. Și-au asumat rolul de salvator. Le găsesc joburi, duc copiii la școală, le găsesc locuințe etc. Și la un moment dat, când sună iar telefonul cu o cerere de ajutor de la acea familie, li se strânge stomacul. Și nu știu cât pot să mai ducă și nu se pot retrage pentru că sunt responsabili de viața acelor oameni. 

Foto: Guliver Getty Images

Mai bine spus se simt responsabili. Am fost în această poziție. Și am stat să mă gândesc cum am ajuns acolo și ce am învățat.

 Am crescut într-o familie "normală". Doi părinți, bunici, trei frați. Nu cred că ne-am fi prins că e ceva în neregulă cu noi dacă nu ni s-ar fi plâns de milă acasă. Dacă mama și tata nu s-ar fi victimizat încontinuu că nu ne pot da mai mult. Să ne înțelegem. Când au apărut primele computere noi am primit computer. Am avut cablu când colegii noștri încă nu aveau și am mers în tabere și eram bine. Dar mama și tata se simțeau vinovați.

Discursul lor era despre ei ca victime. Victime ale unui sistem imprevizibil care schimbase regulile jocului, victime ale faptului că aveau trei copiii pe care să-i pregătească pentru o viață bună în acest sistem imprevizibil, victime ale propriilor vise năruite. Încet încet, a început să-mi curgă în vene această identitate. Când mă uit în urmă văd oameni care mi-au fost providențiali și mi-au schimbat viața. Când mă uit în jur, la cei care au nevoie, mă văd pe mine mică și îmi aduc aminte cât ajutor am primit. Și simt nevoia să salvez copii și familii. Poate că e psihologie ieftină dar în căutările mele despre propria-mi nevoie de a ajuta concluzia la care am ajuns este că salvarea asta e despre mine. E nevoia mea. Azi am avut însă o revelație, după două conversații foarte mișto. E nevoia mea să salvez dar mă și bag în poveste pentru că-mi aduc aminte cum am fost salvată. Și azi m-am prins că n-am fost salvată niciodată. Memoria mea, îmbibată de sindromul de victimă, a modificat istoria. Nu aș fi putut fi "salvată" dacă eu nu munceam sau dacă eu nu doream să cresc.

Salvatorii mei au avut putere pentru că eu am avut putere să cer sau să primesc ajutor și să merg mai departe. De multe ori, vorbind cu oameni care au avut succes la treaba asta cu viață, ei vorbesc despre noroc. Dar felul în care spun că au avut noroc este că vorbesc despre cum le-au apărut oportunități și ei au fost deștepți să le vadă. Își asumă succesul la fel cum își asumă eșecul. Nu fără recunoștință față de oamenii care i-au ajutat dar sunt personaje principale în viața lor.

Mi-am dat seama că, folosind amintirile mele despre oamenii providențiali, mi-am închipuit că și eu pot salva pe cineva. S-a lăsat cu sentimente cumplite de responsabilitate, neputință, furie, saturație. Pentru că, ce să vezi, oamenii nu pot fi ajutați dacă ei nu cer ajutor. Dacă nu conștientizează că vor altceva pentru ei.  

Nu poți salva pe nimeni. Poți să asculți și să dai din ce ai dacă celălalt îți cere. Și, înainte să sari, trebuie să te gândești de ce o faci. Să știi cine ești tu înainte să ajuți pe cineva să fie ca tine. Pentru că de multe ori ajutăm când credem că viața noastră e bună și e cazul să îi ajutăm și pe alții. Și modelul nostru de viață bună este inevitabil viață noastră.

Și nu dacă știi cine ești, de ce o faci, dacă nu ai verificat ce are celălalt nevoie (nu ce crezi tu că ar fi bine pentru el/ea/ei) și dacă nu negociezi măcar cu tine până unde poți merge și când te vei opri, nu te băga. Faci mai mult rău făcând bine așa. 

Găsește o organizație care poate ajuta și recomandă cazul și fă o donație prin ei, fiind în contact cu oamenii respectivi pe ce poți tu da din ce au nevoie, dar nu asumându-ți salvarea unor destine. Organizațiile care intervin în cazuri de sărăcie extreme, de violență în familie, pentru a ajuta copiii au psihologi, au sisteme integrate de ajutor material, pentru dezvoltare personală și așa mai departe.

Am scris asta în speranța că înainte să ne rănim pe noi simțindu-ne neputincioși, ne putem vindeca pe noi și apoi să dăm din ce avem celor care ne cer acest lucru.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Raul check icon
    Filosofia mea este asta: "nu ajuta pe nimeni, vezi-ti de treaba ta, si lasa filantropia pe seama milionarilor".
    • Like 0
  • dalex check icon
    Cred ca ajutorul trebuie dat neconditionat. Daca vrei sa-l schimbi pe cel ajutat inseamna ca dai ajutor conditionat. Da-i o "undita" celui in nevoie si lasa-l sa "pescuiasca" sau sa o vanda pentru o sticla de bere.
    Dupa ce a primit ajutorul, este randul primitorului sa realizeze ceva cu viata lui.
    • Like 0
  • Excelent articol, felicitari!
    • Like 0
  • Si totusi....se pare ca nu noi suntem cei care oferim ajutor ci sufletul nostru! Cateodata ofera din preaplin si intrucatva inconstient (ei pot sa piarda sau sa castige oferind dar nu e problema caci au suficient), cateodata ofera voluntar si in cunostinta de cauza perfectionati in "arta de a oferi" (asa castiga intotdeauna si ambele parti) iar cateodata ofera din datorie caci prin datoriile morale pe care le au daca nu ofera ar pierde ei insutit mai mult! Si, dupa cum spuneam, in majoritatea cazurilor nivelul constientei sufletului nu prea e activ ba chiar in cazul al treilea individul se mai si lauda, anuland astfel in parte chiar binele facut ridicandu-se pe un piedestak nemeritat. Incurcate sunt caile Domnului iar noi in lipsa doritei de cunoastere suntem legati la ochi si nici nu ne straduim prea mult sa le cunoastem.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult