Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Oana Gheorghiu și păcatul de a fi spus adevărul

Oana Gheorghiu - fb

Există momente în istoria unei societăți când adevărul, spus la timpul nepotrivit, devine delict. În România, a vorbi despre pensiile magistraților e echivalent cu a aprinde o țigară într-un depozit de artificii: șocul, indignarea și inevitabil, fum.

Oana Gheorghiu a avut neobrăzarea de a formula o propoziție simplă: că sistemul pensiilor de serviciu din magistratură este un „Caritas” care nu putea să dureze. A spus-o cum ar spune un om care se uită la cifrele din buget și nu mai găsește logica.

Și, ce să vezi, a urmat reacția clasică a unei caste care se crede intangibilă: plângere penală. Nu o dezbatere, nu o replică argumentată, ci o chemare la Parchet pentru „incitare la ură, violență sau discriminare”. Cam așa răspunde puterea când se simte amenințată.

CSM spune că pensiile speciale sunt garanția independenței justiției. Dar independența nu se măsoară în bani, ci în coloană vertebrală. Într-un stat sănătos, un judecător e independent pentru că e incoruptibil, nu pentru că are o pensie de 25.000 de lei.

O indemnizație de 80% din ultimul salariu plătită în proporție de 87% din bugetul public nu e o „garanție a democrației”, e un privilegiu construit politic, în timp ce restul societății e pus la colț cu „solidaritatea”. Un magistrat nu devine mai puțin influențabil dacă are pensia cât zece profesori la un loc. Devine doar mai puțin conștient de lumea pe care o judecă.

Cuvântul „Caritas” i-a deranjat pe magistrați. Dar nu pentru că ar fi fals, ci pentru că e prea adevărat. Caritas a fost o schemă piramidală care a funcționat perfect atâta timp cât nimeni nu s-a uitat prea atent. Exact așa merge și sistemul pensiilor speciale: un contract nescris între generații care nu mai are cum să se susțină.

Dar România e țara în care adevărul trebuie ambalat frumos. Nu e voie să spui „Caritas”, trebuie să spui „mecanism de protecție instituțională”. Nu e voie să spui „privilegiu”, ci „garanție”. Cuvintele contează, dar bugetul nu știe eufemisme.

Nimeni nu contestă efortul, responsabilitatea sau riscul profesiei de magistrat. Dar între respect și idolatrie e o distanță.

Când un sistem judiciar reacționează isteric la o frază spusă în spațiul public, înseamnă că nu e încrezător în propria legitimitate. Problema în România e că justiția cere respect, dar nu oferă întotdeauna încredere. Nu pentru că magistrații ar fi corupți, ci pentru că sistemul în care trăiesc e opac, autarhic, refractar la orice critică.

Să depui plângere penală împotriva unui demnitar pentru că a criticat un dezechilibru bugetar e un act de grotesc instituțional.

În democrație, discursul e protejat tocmai pentru că ne permite să punem la îndoială lucrurile sacrosancte.

Când începi să trimiți oamenii la Parchet pentru opinii, nu aperi justiția. O decredibilizezi.

Nu e Oana Gheorghiu cea care incită la ură. Ci reflexul sistemului care refuză orice oglindă.

România are 180.000 de pensionari speciali. Pensia medie a unui magistrat e peste 24.000 de lei. Asta în timp ce pensia medie a unui profesor universitar e 4.000.

Când o economie își plătește magistrații ca pe niște zei și profesorii ca pe niște figuranți, ceva e strâmb în ordinea morală a statului.

Declarația Oanei Gheorghiu nu e un atac la justiție. E o fisură în tăcerea care ne sufocă de ani buni. Un semn că poate, în sfârșit, un om politic nu mai vrea să vorbească în șoaptă, cu grijă să nu deranjeze.

România are nevoie de mai multe asemenea voci, nu care să înjure, ci care să întrebe. Nu care să demoleze, ci care să tulbure suficient cât să se vadă praful.

Pentru că, uneori, progresul nu începe cu o reformă, ci cu un cuvânt spus la momentul potrivit. Și dacă acel cuvânt e „Caritas”, atunci poate că nu magistrații sunt cei jigniți, ci adevărul, care a fost prea mult timp amânat.

Când un stat își apără privilegiile mai aprig decât își apără copiii, e semn că și-a pierdut busola. Iar cine crede că tăcerea e mai decentă decât luciditatea, nu vrea dreptate, ci liniște. Pentru că dincolo de liniștea aceasta nu urmează furtuna, ci uitarea.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Elena Costache

Magistratul român nu e preocupat de teancul de dosare care crește în sertarele lui. Rareori spre niciodată se gândește probabil că în vreunul dintre ele o fi destinul unui copil sau durerea de neșters a unei mame care și-a pierdut puiul, dar îi caută dreptatea prin toate locurile și căile corecte. Foto: captură Digi 24

Citește mai mult

Foto CTP

În urma unei emisiuni, să o numesc intensă, la România în direct, Cap la Cap cu dl Cătălin Striblea și europenii FM, am desprins o idee în legătură cu ce așteaptă de la subsemnatul mulți dintre cei care mă ascultă sau mă citesc. Ideea e următoarea: „Dom`le, eu o admir pe Oana Gheorghiu, am încredere în ea, îi urăsc pe magistrați și pe Grindeanu, prin urmare nu vreau să aud nicio critică la adresa ei. Că atunci eu mă supăr și dușmanii se bucură. CTP, ai luat-o razna”.

Citește mai mult

Daniela Damian

Psihoterapeuta Daniela Damian vorbește despre formele vizibile și invizibile ale singurătății, despre cum se transformă ea în resursă atunci când e recunoscută, și despre puterea relațiilor autentice de a aduce vindecare și apartenență.

Citește mai mult