Oceanul nu poate trăi fără plancton. Nici economia fără IMM-uri

foto: Profimedia

Dacă ne uităm la natură, „cei mici” nu sunt doar vietăți decorative, ci, de multe ori substratul biologic al unui ecosistem. Indiferent că vorbim despre albine de a căror polenizare depind 70% din culturile agricole; sau despre populația de krill arctic, care, atunci când scade, pune în pericol întregul lanț trofic - balene, foci, pinguini, pești mari; sau despre furnicile care aerează solul sau creează culoare capilare care ajută la absorbția apei. Toate aceste organisme au trei caracteristici: sunt mici, multe și critice. Când ele se împuținează sau dispar, ecosistemele în care trăiesc suferă, indiferent de cât de mari și puternici sunt ”actorii” dominanți.

La fel este și în economie.

Am petrecut mai bine de 10 ani din carieră în jurul firmelor mici și mijlocii. Am devenit un suporter convins al acestora și am înțeles cât de importantă este existența lor într-un ”ecosistem”. Nu e ușor să fii antreprenor. Segmentul IMM reprezintă structura invizibilă a pieței - furnizori, curieri, reparatori, mici inovatori - care procură și mută resurse, fac activitățile mici dar vitale, drenează blocajele economice, absorb volatilitatea și creează concurență. 

Ele sunt de multe ori un ”antidot” pentru o economie virusată, când piața devine toxică sau este temporar dominată de tendințe de acaparare ale marilor jucători; sunt ”planctonul” lanțurilor comerciale care fluidizează canalele de distribuție atunci când marii furnizori, distribuitori sau exportatorii își pierd flexibilitatea operațională. Ele aduc oxigen în economie prin inovație, locuri de muncă și adaptabilitate. Par invizibile în statistici la nivel individual, dar colectiv mențin „fertilitatea” mediului economic, asigură legăturile între domenii și industrii și stau de multe ori la baza apariției produselor sau modelelor de afaceri noi. Dacă sunt ignorate, lanțurile valorice ale jucătorilor mari rămân fără conținut.

foto: Profimedia

Lumea se află în perioada actuală la intersecția a 3 vectori de tranziție - verde, digitală și demografică. Sunt tendințe care oferă un pretext just de re-design social și economic și un context de transformare în care mize precum eficiența energetică și circularitatea pot deveni motoare ale acestei tranziții, dacă îndeplinesc două condiții: au utilitate socială și includ în ecuație segmentul antreprenorial. În acest articol o să mă concentrez doar pe ce cred că reprezintă o tranziție justă verde pentru IMM.

Sustenabilitatea a devenit un subiect controversat, în jurul căruia persistă (sau este întreținută) o anumită confuzie. Cinstit vorbind, și eu cred, ca mulți alții, că acest subiect trebuie scos din registrul moral și pe alocuri excesiv reglementat și promovat mai mult în zona mecanismelor de piață. Nu contest direcția generală a discursului public din ultimii ani care susține că sustenabilitatea este o obligație morală față de planetă și generațiile viitoare. Însă, oricât de incomod ar putea să sune, sustenabilitatea trebuie să fie în același timp o componentă în bilanțul și contul de profit și pierderi al multor entități. Pornind de la această ipoteză, firmele - mai ales cele mici - nu pot supraviețui dacă li se cere să investească în acțiuni relativ costisitoare, pe alocuri stufoase și care nu au un randament financiar decent într-un orizont de timp rezonabil.

Dacă vrem ca sustenabilitatea să fie credibilă, și nu doar un exercițiu corporatist de branding sau marketing politic la nivel înalt, e musai să o readucem la un nivel accesibil, care țintește eficiența economică, oportunitatea de piață și modelele inovative de afaceri, ancorate ”pe bune” în mecanismele unei piețe libere. E, în opinia mea, modul corect de a pune în practică vorba ”leave no one behind”.

Tot ca o opinie personală: problema credibilității mișcării verzi este reducerea dezbaterii la subiectul emisiilor de gaze cu efect de seră. Sigur, nu toată lumea trăiește sub acest semn. Dar, în prezent, conversația publică tratează prea des și prea mult sustenabilitatea din perspectiva decarbonizării (așa-numitul complex ”carbon tunnel vision”). Rezultatul? Infrastructuri mamut, bugete colosale, proiecte dedicate marilor companii doar în această direcție și cu o viziune care pare să neglijeze țesutul real a economiei: sectorul IMM. 

Sustenabilitatea nu începe din parcurile eoliene și nu se termină în agendele strategice ale marilor furnizori de utilități. Ea își are rădăcinile în multe alte principii economice: în perioadele lungi de utilizare a produselor (în care trebuie inclusă și etapa de reparație); în lanțurile logistice și de distribuție scurte (zău, e păcat să consumăm usturoi din Africa de Sud); în reducerea stocurilor redundante (risipim prea mult!); în designul modular menit să prelungească viața unui produs sau echipament cu câțiva ani, nu cu câteva luni. Poate părea o judecată simplă, dar principiile de mai sus vorbesc despre reducerea costurilor și creșterea eficienței operaționale. Adică, despre limitarea risipei.

Nu ai cum să nu te întrebi: de ce piețele nu recunosc valoarea sustenabilității în sensul descris mai sus? Pentru că piețele recompensează performanța trimestrială. Un produs care are durată de viață de 15 ani în loc de 7 ar putea fi, în mod ironic, o problemă pentru un model de business bazat pe vânzări continue. O companie care investește în lanțuri valorice și logistice locale și reduce costurile de transport riscă să nu însuflețească acționarii și membrii board-urilor. Dar, cum spuneam la începutul articolului, pe planeta asta nu trăiesc doar ”balene”. Există și zooplancton. Adică, entitățile mici fără de care economia devine o masă compactă, monolitică.

Principiile sustenabilității autentice par să intre în conflict cu modelul economic actual. Și nu pentru că ar fi musai mai scumpă (este și aceasta o discuție în sine), ci pentru că pare prea eficientă. Reduce consumul, protejează activele, încetinește rotația capitalului, aduce persistență în procesele tehnologice și de producție. Adică, urmează logica economică primară a ”satisfacerii nevoilor nelimitate cu resurse limitate”; dar relativ incomodă pentru sectoarele care trăiesc din volum și rulaje (și nu sunt puține), nu din valoare economică durabilă pentru utilizatorul final. Ce o face indezirabilă este viteza de implementare (mai lentă) și, în consecință, orizontul de implementare – e o miză pe termen mediu și lung.

foto: Profimedia

Unde apare – să-i zicem – un paradox (deși nu este chiar paradox), este chiar vârful de lance al sustenabilității: tranziția verde. Paradoxul constă în faptul că această tranziție pare mai degrabă preocupată să concentreze puterea economică în jurul ”celor mari”. Actuala arhitectură a tranziției verzi pune reflectorul pe infrastructuri gigantice care consumă capital, resurse materiale și administrative serioase. Pentru companiile mari, este o oportunitate extraordinară: acces la subvenții, la finanțare convenabilă, la garanții pe măsură, la contracte publice.

În timpul ăsta, firmele mici respiră greu: costuri de conformare disproporționate amprentei lor, raportări multiple și nu chiar congruente, lipsa accesului la capital pentru investiții coerente prin care să răspundă cerințelor venite în principal de la partenerii lor de afaceri; unii invocă inclusiv lipsa clarității privind direcția ESG (standardele se schimbă înainte de a fi implementate). Astfel, IMM-urile riscă să devină spectatori în propriile lor ”verticale”, prinse între cerințe normative și resurse financiare pe care nu le pot transfera sau procura de nicăieri.

Un cuvânt simplu care nu este foarte des rostit în public, dar pe care îl simt mulți manageri și antreprenori este ”NU!”. Nu orice investiție etichetată „verde” este inteligentă sau sănătoasă pentru o afacere. Realist vorbind, în jurul unei tranziții sustenabile juste ar trebui să graviteze trei teme: eficiența energetică; circularitatea; și costul total al deținerii unui activ (sau total cost of ownership – TCO). Pornind de la acestea, decizia de a spune NU unei investiții ”verzi” este legitimă când: investiția nu are un orizont de recuperare realist; standardele tehnice sunt incerte; costurile de conformare depășesc beneficiul economic, într-o logică de ”investiție”; firma riscă să își piardă lichiditatea pe termen scurt sau mediu.

foto: Profimedia

Cu alte cuvinte, sustenabilitatea nu poate justifica sufocarea unei întreprinderi, mai ales dacă este vorba de una tip IMM. Dacă vrem o tranziție matură, centrul de greutate al dezbaterii și soluțiilor trebuie mutat, mai ales pentru acest segment de piață.

În țări precum România soluția adecvată, proporțională, este finanțarea mixtă (blended finance) pentru IMM, în care conlucrează factorul guvernamental, instituțiile de credit, instituțiile de garantare și, în anumite situații, marii jucători privați care depind de ”planctonul” antreprenorilor pentru a opera eficient în acel ecosistem. Este una dintre formele pe care o poate lua parteneriatul public-privat. Iar pachetul aferent ar fi compus din scheme publice de sprijin (garantare, stimulente fiscale); finanțare bazată pe proporționalitate și produse bancare hibride (credite verzi, de tranziție); infrastructură financiară digitală (partajare de date, acces în platforme business-to-business, scoring ESG suplu și standardizat); suport pentru educație financiară și politici pentru dezvoltarea capitalului uman. (Știu, tycoon-ii plutocrației tehnologice globale ne spun că în curând munca va fi opțională. Sunt sceptic că va fi chiar așa în final).

Nu vreau să fiu înțeles greșit: e legitim să avem ambiții de neutralitate climatică și un cadru adecvat de raportare și monitorizare a progreselor conform cadrului ESG. Ceea ce cred însă este că lipsește pe fond din dezbatere legătura dintre sustenabilitate și productivitate. Lipsesc regulile și instrumentele financiare, proporționale, care să includă firmele din segmentul IMM. Lipsește recunoașterea deschisă a faptului că marile infrastructuri energetice sau tehnologice sunt necesare, dar nu suficiente.

În concluzie, împărtășesc opinia conform căreia o tranziție inteligentă are trei principii care să înlesnească integrarea ”albinuțelor” și ”furnicuțelor” în acest ecosistem de tranziție verde:

- durată lungă de viață a produselor - design modular, includerea etapei de reparare, total cost of ownership transparent;

- lanțuri valorice scurte și robuste - logistică predictibilă, costuri mici, riscuri gestionabile;

- reguli simple, coerente, proporționale cu dimensiunea firmei.

Fără ele, IMM-urile vor continua să plătească o notă de plată mai mare decât pot duce.

Nu avem nevoie de falimente ecologice de dragul verdelui. Și pornind de la sensul originar al termenului ”sustenabilitate”, ea nu înseamnă „toată lumea trebuie să facă totul acum”. În schimb funcționează prioritizarea inteligentă a stimulentelor pentru reutilizare (și reparație); standarde clare și facil de înțeles și aplicat pentru toți; soluții ”lăudate” pentru eficiența și funcționare pe termen lung; infrastructuri mari completate, și nu înlocuite, de ecosisteme locale și un cadru ESG axat pe materialitate, nu pe raportare exhaustivă (oricum înțeleg că de la o vreme rapoartele de sustenabilitate se cumpără pe la colțuri precum diplomele de bac sau de facultate...). Pentru că materialitatea aduce relevanță - eforturile de sustenabilitate sunt concentrate unde contează - , decizii de investiții fundamentate și transparență - încrederea părților interesate).

Sustenabilitatea nu trebuie deci să persiste doar într-o revoluție morală, ci să fie extinsă și către o retorică lucrativă: realocarea oportună a capitalului, competențelor, tehnologiilor și a informațiilor relevante (know-how) până în capilarele economiei. Realocarea eficace vine și din disciplină economică, nu doar din entuziasm ecologic.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp