E posibil să încapă într-un apartament de bloc ceaușistoid Turnurile Gemene, adulterul, alzheimerul, a doua venire a lui Iisus, felația, Charlie Hebdo, Bush, Obama, Putin, Iliescu, regele Mihai, comunismul, terorismul, antisemitismul, conspiraționismul, sarmalele cu mămăligă, fără să crape zidurile sub presiunea acestui kivetsch?
E posibil, dacă arhitectul apartamentului se numește Cristi Puiu. Sieranevada, într-un cuvânt și cu un singur r, n-are legătură nici cu lanțurile muntoase, nici cu spațiul hispanic. Filmul se putea numi la fel de bine Perlharbor sau Codazur, important este absurdul agramat al titlului. S-ar fi putut numi și Paralogic.
Cristi Puiu exploatează exemplar zăcămintele de prostie din țara noastră. Scoate la vedere ideile fixe, simulacrele de gândire, discuțiile de tip „una vorbim, bașca ne înțelegem”, ziceri paralogice luate ca referință pentru alte ziceri paralogice, internetul invocat ca Biblia. Fiecare e convins că are dreptate, nimeni nu-l ascultă cu adevărat pe celălalt. Scandalul se inflamează în câteva secunde, „din nimic”. Înjurătura țâșnește ca iarba din pământ părăsit.
Personajele se arată deosebit de competente în a-i lua la refec pe oamenii politici, dar nu se uită nicio clipă la ele însele. Există un singur moment de privire spre sine – îi aparține fostului medic Lari, acum vânzător de echipamente medicale, și e legat de fratele lui, Relu, un militar care nici el nu mai vrea să fie militar. Monologul înlăcrimat al lui Lari, filmat în oglinda retrovizoare a mașinii care staționează lângă valurile de plastic negru fâlfâind pe gardurile unei construcții neterminate, cu nevasta ascultător din semiprofil pe scaunul din dreapta, e un tur de forță al lui Mimi Brănescu în vârf de formă, încheiat însă, și acesta, în ridicol și absurd.
Cristi Puiu nu duce lipsă de idei, de umor, de expresivitate audiovizuală – are momente de-a dreptul mazilo-caragialiene, cum e intrarea „mortului” în propriul parastas, la costum cu 4 numere mai mare, pensat cu ace de siguranță, pe măsură. Tocmai la măsură are lipsuri domnul Puiu, nu s-a găsit nimeni să-i „penseze” momentele începute bine, dar autosabotate prin lungire și repetiție. De pildă, răbufnirea soției lui Toni (Ana Ciontea) pe tema „aia ți-a supt p...” e amuzantă și convingătoare în primă fază, apoi se devalorizează, ba chiar se obscenizează, prin reluare insistentă.
Sau replica stereotipă a lui Sebi, „E pe net, informează-te”, te face să râzi o dată, de două ori, pe urmă, la a nu știu câta repetare, nu mai are niciun haz.
Dar, luat angro, filmul e viu, dinamic, bine jucat, m-a ținut cele 3 ore, nu cred că trebuia scurtat, cum zic unii.
O calitate remarcabilă este ambiguitatea morală plauzibilă a personajelor: comunista Evelina (Tatiana Iekel, excelentă), regalista soră a lui Lari, matriarha familiei, Nușa, „craidonul” bătrân Toni, mătușa Ofelia și toți ceilalți participanți la parastas, sunt, pe rând, simpatici și antipatici, au dreptate, dar și exagereză grotesc, pendulează între bun-simț, prostie și bezmeticie.
Trioul final, Lari, Relu, Sebi sunt cei care, rămași singuri, simt și sunt în stare să râdă de toți, dar și de ei înșiși. Ride te ipsum, râde-te pe tine însuți, pare să fie singura speranță și, poate, soluție, ca să poți trăi în panarama numită România.
P.S.
Decizia UCIN de a trimite ca reprezentant al României la Oscar nu didacticul și pedagogicul Bacalaureat al lui Cristian Mungiu, laureat la Cannes, ci nepremiatul Sieranevada, de Cristi Puiu, mi se pare corectă și curajoasă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
