Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Ursul lui Iñárritu, alungat de Mad Max cu Reflectorul

Spotlight (Reflector), am răspuns fără ezitare azi-noapte întrebării Oanei Zamfir, la „bursa” de la Digi 24. Și Spotlight a fost Oscarul cel mare (nu The Revenant, cu care mă războiesc de o lună), tot așa cum anul trecut am „nimerit-o” cu Birdman. Ar trebui să mă bucur și să devin consultant pentru pariori, nu?

Nu. Mă bucur, dar nu până la capăt. Iar „ghicirile” mele nu se bazează pe vreo magie infailibilă, ci pe judecăți de valoare cinematografică, cu care pot s-o dau în bară atunci când Oscarul se chitește să meargă la vreo prostie cu sclipici sau tâmp corectă politic, gen The Artist, 12 Years a Slave.

Am ales Spotlight pentru capacitatea excepțională de a te cupla, de a te „cufunda”” în acțiune, de a te face să trăiești împreună cu personajele fiecare moment al acestui thriller jurnalistic comparabil cu All the President`s Men, filmul cult al anilor `70 despre scandalul Watergate. Tensiunea surdă, realizată prin reconstituirea în spirit, nu în ficat de bizon și cal plonjând în prăpastie, a ziaristicii „pitbull” de altădată, scormonitoare și tenace, proiectează un Mark Ruffalo de neuitat în urmărirea profesionist-pătimașă a Bisericii implicate într-o ticăloșie uriașă.

Cu Oscarul pentru DiCaprio s-a făcut dreptate, nu justiție. Leo merita premiul, dar nu pentru fizicațiile uneori grotescomice din The Revenant, ci, de pildă, pentru extraordinarul Master Candy, stăpânul de sclavi din Django Unchained, cu care n-a fost nici măcar nominalizat, sau pentru hoțul Frank Abagnale j.r. din Catch Me If You Can.

Nedrept, în schimb, Oscarul de regie pentru Alejandro Iñárritu, altfel un cineast de mare clasă. Dacă e să ne așezăm pe terenul șocului, al inovațiilor vizuale și audio, al cinematografului „pur”, pe care a vrut să joace Iñárritu, el este net depășit chiar acolo de bătrânul George Miller cu Mad Max - Fury Road. Un film postmodern, în care scenariul e un pretext pentru un polipier de secvențe demențiale, pulsând monstruos între moarte, mândrie și sex, o capodoperă de adrenalină pe lângă care lupta cu ursul din The Revenant pare desen animat.

Cea mai bună actriță în rol principal, iarăși tristețe mare. O duduie oarecare, Brie Larson, într-un film oarecare, Room, inferioară oricăreia dintre celelalte nominalizate, împușcă un Oscar pentru gospodine anxioase. Charlize Theron, formidabilă în rolul Furiosa, din Mad Max, nici măcar n-a intrat în discuție.

Christian Bale (The Big Short), Tom Hardy (The Revenant), Mark Rufallo (Spotlight), Mark Rylance (Bridge of Spies), nominalizați pentru rol secundar, sunt cu toții memorabili, peste oricare dintre actorii nominalizați împreună cu DiCaprio la rol principal. Totuși, Mark Rylance, în spionul sovietic Rudolf Abel, merită premiul pentru incredibila economie de mijloace faciale cu care izbutește să fie tot timpul intens și atașant – un maestru al tăcerilor.

O chiflă cruntă dă juriul Oscarului la categoria actriță în rol secundar. N-o să uit vreodată moaca lui Daisy Domergue când spune: „As you say, John...” sau când mai încasează un cot în stomac ori un pumn în cap – Jennifer Jason Leigh la maximum în The Hateful Eight. Premiul i l-au dat unei Alicia și mai nu știu cum, apă de trandafiri în rolul unei doamne care se încăpățânează să nu-și confecționeze chirurgical un penis în vreme ce soțul ei își trage un vagin (The Danish Girl).

N-am văzut încă Son of Saul, cu românul Levente Molnár. Am văzut turco-francezul Mustang și iordanianul Theeb, ambele foarte bune. Oricum, nu pot decât să regret absența propunerii românești la Oscarul pentru film străin, Aferim!, până și din lista lungă.

Mi se pare de bun-simț capturarea premiilor tehnice, montaj, sunet, design, producție, costume, machiaj de către Mad Max - Fury Road, cât și faptul că Star Wars – Forța se scoală a luat din părți.

Iar Quentin Tarantino merita și el un Oscar, alături de cel al lui Ennio Morricone, fie și numai pentru că l-a adus pe Signor Cinemusica să ne rupă sufletul cu acordurile lui, ca pe timpuri... 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Apuripu-ripu / sursa foto: Profimedia

Tata avea doar cinci ani când a rămas orfan de tată. Fără casă, au locuit o vreme în grajdul unde unchiul lor ținea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, încercând să-și țină cei șapte copii în viață. Asigurarea hranei era cea mai mare provocare. Toți au renunțat la școală, mai puțin cel mic — tata. El a iubit caii toată viața.

Citește mai mult

Doctorat / sursa foto: Profimedia

Pentru mine, doctoratul a însemnat disciplină intelectuală (pentru un om care citea haotic, avea ideile împrăștiate în zeci de jurnale și caiete, practica fișării și a lucrului pe text a fost o adevărată terapie), sens al educației (cred că scrierea la teza de doctorat și studiul temei alese au dat cu adevărat sens formării mele intelectuale) și contact cu ideile cele mai rafinate, cu textele și autorii cei mai reprezentativi din domeniul meu de cercetare.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Planck a realizat că erorile din ambele legi, deși opuse, au nevoie de o unică condiție corectoare. Așa a apărut quanta Planck – „A fost un act de disperare... Am sacrificat toată fizica pe care o știam”, mărturisea calmul fizician. Adică, fizica lui Newton.

Citește mai mult