După ce am discutat cu Tudor Giurgiu despre ce presupune realizarea unui film în 7 zile, am reușit să îi adresez câteva întrebări și lui Conrad Mericoffer, co-scenarist și actor în filmul “3 zile în septembrie”.

Am vorbit cu Tudor Giurgiu pentru a afla cum a fost experiența filmării unui film în 7 zile și mi-a spus că a fost una foarte intensă, dar foarte eliberatoare. Mi-a spus că un film necesită un timp de documentare, în care se așteaptă aprobări, dosare și finanțări, dar în acest caz “trebuia pur și simplu să-l facem”. L-am întrebat și despre lucrul cu actorii, iar răspunsurile lui m-au bucurat, pentru că am văzut cât de important este pentru el actorul și câtă liberatate îi oferă. Mi-a spus că nu crede în actorul executant și că îi place să fie surprins de un actor care duce personajul pe o rută la care el nu s-a gândit.

Vrei să se vorbească despre filmul tău? Bagă, nene, ceva ce nu s-a mai făcut în materie de a ofusca. Fă Rambo cu un actor în scaun cu rotile, Romeo și Julieta cu rinoceri. Se cheamă reinterpretare. Ce-o fi așa greu.

Nu este uşor să faci un film după un poem antic şi, cu atât mai puţin, după unul dintre poemele fondatoare ale civilizaţiei occidentale, cum este „Odiseea” lui Homer. Textul este cunoscut şi răscunoscut de milenii, dar, în ciuda aparentei familiarităţi, e un text dificil şi ridică numeroase probleme încă din antichitate.

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Filmat cu un iPhone 15, în cadre fixe, tăcute și uneori prea lungi pentru ritmul nostru de oameni crescuți pe fast forward și TikTok, Kontinental ’25 nu te ține de mână. Nu te ghidează, nu te plânge. foto: captură KONTINENTAL '25 by Radu Jude | Trailer | Berlinale 2025

Această umanizare a lui Napoleon este unul dintre punctele forte ale filmului lui Scott, deoarece permite publicului să se conecteze cu o figură adesea redusă la un mit istoric. În plus, momentele intime din film creează o dinamică interesantă, ducând chiar la secvențe cu umor în moduri neașteptate. Foto: Riccardo Milani / AFP / Profimedia

E mai uzual şi mai intuitiv să descrii răul prin apel la monstruos şi la eternii lui aliaţi: minciuna, ipocrizia, cinismul, cruzimea, corupţia etc E mai rar şi mult mai dificil însă să vorbeşti despre socialitate, empatie şi generozitate ca instrumente ale răului. Pentru că e contraintuitiv şi paradoxal., pentru că avem tendinţa de a confunda sistematic repertoriul nostru prosocial cu moralitatea.

Lumea zice că zâmbesc mereu, dar asta vine din copilărie. Mi se spunea să nu stau tristă și să zâmbesc, că nu am motiv pentru a fi tristă; aveam voie să fiu tristă doar dacă exista un motiv bun. Ori eu nu aveam niciodată vreun motiv și atunci zâmbeam. Am avut o educație foarte bună în direcția asta. De pe atunci mă supăram, și mi se întâmplă și azi uneori, când zâmbesc cuiva și nu mi se răspunde la zâmbet. Unii nu răspund din timiditate, alții din proastă creștere, fiecare are motivele lui.

Cu toată experiența mea de văzător de filme, am fost incapabil să-mi mențin concentrarea mai mult de 10 minute legate (și pe atunci eram mai tânăr). „Jeanne D.” are proprietatea hologramei: ai văzut un minut oarecare din el, ai văzut tot filmul.