„Constatarea cea mai sumbră, după experiența asta, e că oamenii se lasă foarte ușor manipulați pe fondul de nevoie intimă religioasă și că ne îndreptăm, cumva și din analfabetism istoric sau din necunoaștere, către valorizarea acestor formule autoritare antioccidentale, antieuropene conspiraționiste care sunt în spațiul public din ce în ce mai puternice. Și asta vom vedea la alegerile de anul viitor cu ce o să se soldeze”, a concluzionat Alexandru Solomon.

Pe platourile de filmare, toată aparatura este ascunsă pentru ca actorii să uite că sunt filmați și să intre cât mai bine în pielea personajelor.

Miruna Berescu: „La început toată lumea ne întreba ce e în capul nostru. Acum nu mai avem unde să creștem”

Mai toate cele două ceasuri, sala a ronțăit și a sorbit în tăcere. Pe pânză (sau ce-o fi acum) se întâmplau lucruri cu barbiile și kenii, care mă gândeam că ar trebui să iște râsete, caterinci, uauri sau vuiete dezaprobatoare. Nimic. O liniște rece, poate de la aerul condiționat. Sau poate pentru că la cum bubuie coloana sonoră surround, de vibrează fotoliul sub tine și aerul în plămâni, nu-ți mai vine să scoți și tu vreun sunet.

Haosul, tragismul, manipularea prin care securiștii erau identificați cu teroriștii, cuvinte spuse clar la televizor în zilele acelea de Iliescu și ai lui, toate acestea au făcut victime și, mai ales, au întreținut frica.

Laurențiu Bănescu este un actor care mi-a atras atenția de când l-am văzut în „6.9 pe scara Richer” în regia lui Nae Caranfil. Dansa, cânta, juca, era de o vitalitate extraordinară. Apoi m-a speriat în „Umbre”, m-a enervat în „Spy/Master”, unde joacă rolul unui securist antipatic. De curând l-am întâlnit la Tiff unde a venit la proiecția celui mai recent film în care joacă, „Boss” în regia lui Bogdan Mirică. Nu am ratat ocazia să bem o bere și să vorbim despre filme și nu numai. Foto de Șerban Mestecăneanu

Ce ai face dacă, într-o bună zi, copilul tău ar înceta să mai vorbească, fără ca motivul să fie unul patologic? E sănătos din toate punctele de vedere, dar nu vrea să vorbească și se afundă într-o tăcere despre care nu are habar cât zgomot va crea în jur.

„Nu am avut machiaj și am purtat o perucă făcută din păr natural, realizată de o peruchieră extrem de talentată din Ungaria, pentru că trebuia totuși să redăm un anumit tip de coafură pe care l-a avut Elena Ceaușescu până la celebrul coc. Deci nu pot spune că am fost sau sunt prea frumoasă pentru acest personaj. Altele au fost spaimele mele legate de el.”

E mai uzual şi mai intuitiv să descrii răul prin apel la monstruos şi la eternii lui aliaţi: minciuna, ipocrizia, cinismul, cruzimea, corupţia etc E mai rar şi mult mai dificil însă să vorbeşti despre socialitate, empatie şi generozitate ca instrumente ale răului. Pentru că e contraintuitiv şi paradoxal., pentru că avem tendinţa de a confunda sistematic repertoriul nostru prosocial cu moralitatea.

De altfel, atmosfera e de teatru, de scenă, unde clișeele de comportament la care s-ar fi așteptat spectatorii sunt transferate lucrurilor și decorului, iar personajele sunt libere să iasă din aceste tipare (« taximetrist », « interlop »,etc…) și să ofere o interacțiune credibilă. Foto: Inquam Photos / Octav Ganea