“Tudor & co”, “Filmul lui Tudor Giurgiu”, etc etc. De miercuri presa și online-ul sunt pline de astfel de sintagme, vorbind despre Nasty. Hai sã vorbim acum și despre “co”, pentru cã nu e doar filmul meu, e în egalã mãsurã al lui Cristian Pascariu, Tudor D Popescu si Cosmin Hodor.

Am fost să văd „Dune: Part Two”, iar din locul meu 23 de pe rândul 7 al sălii IMAX de la Cinema City, spectacolul cinematografic pus în scenă de regizorul Denis Villeneuve m-a făcut să cred că am ocazia să văd cel mai bun film SF al deceniului. Firește, gusturile nu se discută și poate că există mulți ochi care nu au fost impresionați de această poveste spusă printr-o explozie de imagini și sunete în două ore și 46 de minute. Însă pe mine m-a captivat. De ce? Pentru că această continuare anticipată a lui Denis Villeneuve a adaptării sale a iconicului roman SF din 1965 al lui Frank Herbert are mai multă acțiune, mai mulți viermi de nisip și mai multă Zendaya decât predecesorul film. Foto: Dunemovie/X

Nu cred că am mai văzut o poveste atât de personală pe marile ecrane în România. (Foto: News.ro)

Această umanizare a lui Napoleon este unul dintre punctele forte ale filmului lui Scott, deoarece permite publicului să se conecteze cu o figură adesea redusă la un mit istoric. În plus, momentele intime din film creează o dinamică interesantă, ducând chiar la secvențe cu umor în moduri neașteptate. Foto: Riccardo Milani / AFP / Profimedia

La șapte ani de la „Două lozuri”, Sile (Dragoș Bucur), Dinel (Dorian Boguță) și Pompiliu (Alexandru Papadopol) au revenit pe ecrane cu o nouă idee de a face bani și noi moduri de a intra în încurcătură. În „Încă două lozuri”, cei trei găsesc o cale în pas cu vremurile de a se îmbogăți - minarea de criptomonede. Însă, cum personalitățile lor nu trec prin niciun upgrade de soft, rămân la fel de predispuși ghinioanelor - de data această altele.

După ce vezi un film ca „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, te simți ca după un un accident stupid. Ai senzația că te-a lovit ceva puternic în cap dar nu te poți abține să nu râzi. Am văzut cel mai recent film al lui Radu Jude în luna august, la Festivalul de Film Anonimul, din Deltă, după ce echipa filmului s-a întors cu un premiu de la Festivalul de la Locarno.

Amar a acceptat. „Da, vreau să vorbesc despre viața mea”.

E ceva la acest film care m-a lovit ca un bolovan în plină figură. Unii consideră că e „cealaltă față a realității”, care nu s-a putut spune până acum.

„Constatarea cea mai sumbră, după experiența asta, e că oamenii se lasă foarte ușor manipulați pe fondul de nevoie intimă religioasă și că ne îndreptăm, cumva și din analfabetism istoric sau din necunoaștere, către valorizarea acestor formule autoritare antioccidentale, antieuropene conspiraționiste care sunt în spațiul public din ce în ce mai puternice. Și asta vom vedea la alegerile de anul viitor cu ce o să se soldeze”, a concluzionat Alexandru Solomon.

Pe platourile de filmare, toată aparatura este ascunsă pentru ca actorii să uite că sunt filmați și să intre cât mai bine în pielea personajelor.