După ce am discutat cu Tudor Giurgiu despre ce presupune realizarea unui film în 7 zile, am reușit să îi adresez câteva întrebări și lui Conrad Mericoffer, co-scenarist și actor în filmul “3 zile în septembrie”.

Am vorbit cu Tudor Giurgiu pentru a afla cum a fost experiența filmării unui film în 7 zile și mi-a spus că a fost una foarte intensă, dar foarte eliberatoare. Mi-a spus că un film necesită un timp de documentare, în care se așteaptă aprobări, dosare și finanțări, dar în acest caz “trebuia pur și simplu să-l facem”. L-am întrebat și despre lucrul cu actorii, iar răspunsurile lui m-au bucurat, pentru că am văzut cât de important este pentru el actorul și câtă liberatate îi oferă. Mi-a spus că nu crede în actorul executant și că îi place să fie surprins de un actor care duce personajul pe o rută la care el nu s-a gândit.

Vrei să se vorbească despre filmul tău? Bagă, nene, ceva ce nu s-a mai făcut în materie de a ofusca. Fă Rambo cu un actor în scaun cu rotile, Romeo și Julieta cu rinoceri. Se cheamă reinterpretare. Ce-o fi așa greu.

Nu este uşor să faci un film după un poem antic şi, cu atât mai puţin, după unul dintre poemele fondatoare ale civilizaţiei occidentale, cum este „Odiseea” lui Homer. Textul este cunoscut şi răscunoscut de milenii, dar, în ciuda aparentei familiarităţi, e un text dificil şi ridică numeroase probleme încă din antichitate.

Există o întrebare care apare, aproape obsesiv, în „La grazia” al lui Paolo Sorrentino: „ale cui sunt zilele noastre?” Foto: Profimedia

Am ieșit de la The Devil Wears Prada 2 cu un sentiment pe care nu-l anticipasem.

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Dacă convingi segmente mari din societate (direct sau prin părinții lor) că e bine să mănânci două shaorme pe zi, să consumi multe dulciuri sau sucuri, să iei regulat scutiri la sport, să stai ore întregi zilnic la televizor sau pe social media, să crezi că alcoolul, tutunul sau drogurile sunt cool, că examenele sunt rele, ca pedepsele sunt mai mereu traume, că un pâlc de copaci sau vreo insectă sunt de principiu mai importante decât o autostradă, o fabrică sau vreo altă investiție mare, că e normal să avem mult mai mulți urși decât tot restul UE la un loc, că e mai probabil să fie adevărat ce spune o țară străină despre ce e bine pentru tine decât o autoritate publică proprie, că aliații oficiali sunt mult mai probabil să-ți vrea răul decât țări care te-au invadat de mai multe ori în ultima sută de ani, că tribalizarea societății pe tot felul de criterii aiurite e bună, că emoția e mai prețioasă decât rațiunea în societate, că dacă tu vrei pace, dar nu te pregătești militar, aceasta este și probabil să se realizeze, că iarba de peste gard și capra vecinului merită multă atenție etc. - efectul va fi similar ... - foto: Inquam Photos / Sabin Cirstoveanu

Filmat cu un iPhone 15, în cadre fixe, tăcute și uneori prea lungi pentru ritmul nostru de oameni crescuți pe fast forward și TikTok, Kontinental ’25 nu te ține de mână. Nu te ghidează, nu te plânge. foto: captură KONTINENTAL '25 by Radu Jude | Trailer | Berlinale 2025