România, țara în care cumpărăm cel mai scump lacăt de pe piață, apoi lăsăm cheia sub preș. Cazul ANCPI

sursa foto: Inquam Photos

Pe 14 iulie, noaptea, România a rămas fără cadastru. Nu fără o parte din el, fără tot: e-Terra, aplicațiile, până și e-mail-urile instituției. Trei săptămâni în care nu s-a mai putut vinde, cumpăra, ipoteca sau moșteni nimic în această țară, fără să te lovești de un ecran mort. Notari care își trimit clienții acasă, bănci care țin dosare în aer, oameni care riscă să prindă TVA-ul mărit pentru că statul n-a știut să-și încuie serverul.

Statul a numit asta „incident tehnic major".

E o formulare care merită studiată, pentru că nu e o minciună. E o întreagă viziune despre lume. În lumea aceea, nu există adversari, există doar ghinioane. Nu te atacă nimeni, ți se întâmplă lucruri. Casa nu ți-a fost spartă, doar că mobila a suferit o relocare neplanificată. S-a mutat în târg.

Realitatea a avut nevoie de câteva zile ca să fie admisă: atac cibernetic, cel mai grav din istoria instituției (ANCPI). În acest timp, un personaj care își spune ByteToBreach vindea deja pe internet date și codul-sursă al aplicației, iar instituția ne liniștea că „datele sunt în siguranță". Erau. La el.

Acum, o comparație. Dacă cineva arunca o petardă în curtea ANCPI, aveam până seara CSAT convocat, ambasadori chemați la raport și generali în platourile TV. Cineva a paralizat piața imobiliară a unei țări întregi și răspunsul oficial e un comunicat despre „teste de funcționalitate și performanță". Am aflat astfel definiția românească a atacului: e atac doar dacă face zgomot. Dacă e silențios, e mentenanță.

Cum s-a intrat? Aici nu mai e satiră, e proces-verbal. DNSC spune că atacul n-a fost sofisticat. Nu geniul rău din filme, nu ceva complex. Vulnerabilități cunoscute, despre care instituția fusese notificată, plus parole expuse pe internet. Toate acestea după contracte de securitate cibernetică de vreo două milioane și jumătate de lei. Am plătit cel mai scump lacăt de pe piață și am lăsat cheia sub preș. Cu bilet: „Cheia e sub preș". Genial.

Și aici e partea greu de digerat. Suntem țara care exportă informaticieni cum exportă alții petrol: românii scriu cod la Google, țin în spate băncile Europei, repară de la distanță sistemele altora. Doar că lucrează oriunde altundeva decât la stat. Pentru că statul le oferă salariu de subprefect, șefi numiți politic și licitații câștigate dinainte de firma care lasă cheia sub preș. Așa ajungi să fii, simultan, superputere a talentului IT și țara care nu-și poate porni cadastrul de trei săptămâni.

Și nu suntem la primul „ghinion". Apele Române în decembrie. Registrul Comerțului, acum două săptămâni. Penitenciarele. Cineva încearcă clanțele instituțiilor noastre una câte una, metodic, ca hoțul pe scara blocului. Iar noi, în loc să întrebăm cine e pe scară, anunțăm ușă după ușă că s-a stricat clanța.

Scriam acum câteva zile, de pe șezlong, că negarea a devenit singurul nostru proiect transpartinic. Nu bănuiam că are și o direcție IT. Alt departament, aceeași mecanică: dacă nu numim lucrul, lucrul nu există.

Doar că un stat care nu poate rosti cuvântul „atac" nu se poate nici apăra de unul. Pentru că apărarea începe exact acolo: cu numirea lucrului. Restul - cloud guvernamental, testele, comunicatele - vin după. Deocamdată, singurul lucru bine securizat în statul român e adevărul: la el nu ajunge nimeni.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp