Sensul suferinței în lumina Învierii

Frescă cu Răstignirea, aflată într-o biserică franciscană din Bolzano, Tirolul de Sud, Italia / foto: Profimedia

Săptămâna Sfintelor Pătimiri este compusă dintr-un crescendo temporal al suferinței care atinge, vineri, climaxul Răstignirii — supliciul prin excelență, inventat de cruzimea umană în istoria ei îmbibată de sânge și rezervat „stricătorilor de lege și ordine”.

Nu este vorba despre o suferință obișnuită, prin care trecem toți, în grade diferite, unele mai apropiate de nenorocire (treapta cea mai înaltă a suferinței, aceea care dislocă, dezrădăcinează sufletește și, uneori, existențial).

Este vorba despre suferința lumii, preluată sacrificial de Hristos, Dumnezeu-Fiul care, retrăgându-Și temporar, ca Om, atotputernicia, face loc, în Persoana Sa dumnezeiască, imensei suferințe a omenirii, de la Adam până la El Însuși, „al doilea Adam”. O suferință „în-corporată” de El în numele întregii omeniri, culminând în cea mai cumplită moarte imaginabilă, moarte care însă, pe Cruce, „a fost înghițită de viață”.

Întrucât El a înviat.

Dumnezeul real, Cel care a acceptat să sufere ca om pentru oameni, dar nu „juridic”, în locul lor, nu este un Dumnezeu al puterii, ci un Dumnezeu al iubirii. Cine nu înțelege asta, cine spune doar din buze că-L slujește și-L urmează, cine are puseuri sau manifestări consecvente de putere chiar în Biserică (mai ales în Biserică!), nu înțelege creștinismul însuși și se situează, parțial sau complet, în afara lui.

Suferința și moartea omenească a lui Hristos pe Cruce i-au „înșfăcat” viața, i-au smuls-o din temeliile umanității Sale depline, împreună cu strigătul Lui, până azi cutremurător: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”.

Tăcerea aparentă a Tatălui la strigătul „Fiului Omului” nu a fost, desigur, tăcerea unei absențe. Ar trebui să știm că Dumnezeu nu are, în lumea omenească, altă voce decât „tăcerea” și altă dovadă a existenței Sale decât „absența”. O „absență-prezență” inaugurată în „mormântul gol” al Învierii. Doar „golul” poate fi umplut… Cu dragoste, credință, milă, cu un dar pur, dăruit „orbește”, fără a aștepta absolut nimic în schimb.

Exact ca darul Învierii Lui.

Am putea reflecta, în aceste zile, oricât de puțin, la suferință și la sensul ei, dacă există unul. Și se pare că da.

El nu poate fi acela că suferința e bună în sine. Exclus, pentru că nu Dumnezeu a creat-o. Sensul ei s-ar putea revela abia prin zdrobirea în suferință a eului nostru narcisic, colțuros, menajat și cocoloșit continuu, prin scuturarea omului lăuntric orbit de „păcat” — deviere de la sens și cădere în neant —, zdrobire care apare sub presiunea uriașă a suferinței.

Acestei zdrobiri a carapacei egoismului revoltat îi corespunde ulterior și plină de sens „zdrobirea inimii”, cunoscută celor ce sunt numiți de Hristos „fericiți” pentru că „plâng”, plângându-și îndepărtarea și căderea departe de Dumnezeu.

Paradoxal, prin această zdrobire adusă de suferință, trecând prin ea, întrezărim uneori adevărul, ne trezim lucizi la realitate și ne deschidem sufletul față de harul care mereu ne înconjoară, dar care nu găsește, cel mai adesea, nicio ușă sau fereastră deschisă. În egoismul nostru orb, ne place să credem că suntem inexpugnabili.

Dar Hristos stă la ușă și bate…

Crucea pe care suntem uneori pironiți se compune din verticala vertiginoasă a suferinței revărsate peste noi și din orizontala brațelor deschise ale harului, ale brațelor dumnezeiești întinse de Hristos pe lemnul „patibulum”-ului, pentru a fi apucate de cel suspendat deasupra abisului suferinței. Suferința și harul se întâlnesc astfel și în suferința noastră, niciodată comparabilă cu a Lui.

Cum să observăm sau să fructificăm însă o asemenea perspectivă? Ce valoare are un asemenea gând când o năprasnică durere de dinți sau oricare alta, încă mai gravă, te îngenunchează în lacrimi ori în strigătul mut al unui părinte: „De ce mi-a murit copilul?” În mod firesc, nu există răspuns rațional la această ultimă întrebare, iar dacă el, totuși, se dă, oricât de argumentat teologic, e nul ca efect în fața suferinței destrămătoare și a lacrimilor arzătoare.

Cu un cuvânt fundamental al Simonei Weil, doar „atenția”, doar limpezirea și concentrarea minții, prin golirea ei treptată de prejudecăți, încrâncenări, inerții, reflexe vechi, imagini ale fabulației noastre și paraziți toxici ai mass-media, care ne poluează și ne handicapează azi gândirea, doar „atenția” morală ne poate ajuta să vedem dincolo de talazurile negre ale suferinței care, altfel, ne orbesc și ne copleșesc mereu.

Suferința ar putea primi un sens, mai ales în această Săptămână în care se presupune că un creștin Îl urmează cu gândul pe Hristos, doar dacă ea nu este augmentată de iluzii și de imaginația noastră autocompătimitoare sau, mai grav, de o credință religioasă ideologizată, larg cultivată, construită pe trocul dintre „credinciosul” care „dă” ceva — puțin timp la Liturghie, puțin post, puțină milostenie calculată — și Dumnezeul „obligat” să-i dea ceva în schimb, de pildă, scutirea de suferință. Aceasta este falsa credință crescută strâmb în „religia” care se întoarce inevitabil împotriva religiei, credința celor care doar cred că cred.

Suferința pare să capete un sens identificabil în atenția și compasiunea care apar ca virtuți în viața celui trecut prin nenorocirea ei și care, doar astfel, poate înțelege mai adânc vulnerabilitatea și suferința celuilalt. Așa cum Dumnezeu Însuși, prin Hristos pe Cruce, a trăit și a înțeles suferința fiecărui om al lumii, deci a fiecăruia dintre noi, cei care suferim, chiar și atunci când ne doare fizic și temporar ceva.

A vedea în celălalt o ființă reală, care te privește dintr-un chip vulnerabil ce nu trebuie rănit, ci ocrotit, înseamnă a fi dobândit acea „atenție” pură față de el, acea „atenție” care-l „mântuiește” din rău, precum „atenția” lui te poate mântui pe tine. Așa cum, la nivel absolut, „atenția” lui Dumnezeu mântuiește cu adevărat întreaga umanitate privită de El de pe Cruce. O astfel de privire, pe care a avut-o Hristos, conține singurul răspuns real la suferință. E privirea tăcută, de o intensitate morală care co-pătimește, care anulează singurătatea și alină chinul celui astfel privit.

Hristos Însuși nu a evitat suferința, ci a trecut prin ea. Nu peste ea.

Nu putem urca, așa cum nici Hristos, ca Om, nu a făcut-o, decât depășind suferința însăși. Sensul acesteia nu este unul în sine, adică închis în actul limitat și absurd de a suferi, ci în felul în care trecem prin el, dincolo de suferință.

Da, există un dincolo de ea.

Condiția umană este și va rămâne riguros aceeași pe „planeta suferinței” până la sfârșitul timpului.

Orice suferință care nu stinge în om lumina credinței devine însă roditoare. Scânteia spirituală care pâlpâie în timpul dilatat al îndurării suferinței poate aprinde o mișcare a minții, o schimbare, poate chiar o transfigurare. Cuvânt, desigur, mare, foarte mare.

Pe calea hristică a asumării cu demnitate a suferinței se poate ajunge până la noblețe. E capătul de drum mântuitor.

Să ne ajute Hristos cel răstignit și înviat, tuturor!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp