Unul dintre lucrurile care mă deosebesc de majoritatea oamenilor, și care ar putea intra oricând într-un top 10 „fun facts” despre mine, este faptul că nu am mers la grădiniță. În anii în care ar fi trebuit să fac asta, adică prin 1993-1994, în cartierul Tineretului nu exista nicio grădiniță cu program scurt, iar bunicii, care locuiau la 5 minute de mine și mama, voiau să petreacă și ei timp cu mine, până se întorcea ea de la serviciu. Așa că au decis, toți trei, să merg la Palatul Copiilor, situat tot în apropiere de casă, la cât mai multe discipline și ore.
Privind retrospectiv, a fost cu siguranță una dintre cele mai bune decizii pentru dezvoltarea mea, pentru formarea personalității mele și, poate, chiar și pentru alegerea meseriei. Nu mai știu cu exactitate câte materii au fost, dar îmi amintesc că am trecut pe la Limba engleză, Limba franceză, Jocuri și Jucării, Literatură, Chimie, Astronomie și Pictură. În total, am petrecut cel puțin 6-7 ani la Palatul Copiilor, cei mai mulți în paralel cu școala, pe care am început-o în 1995.
De la fiecare materie am cel puțin o amintire, mai mult sau mai puțin plăcută, însă cu siguranță relevantă pentru cine sunt astăzi. La engleză, țin minte că orele se concentrau pe gramatică mai mult decât pe vocabular. Mai precis, pe timpurile verbale, ceea ce explică, într-o oarecare măsură, pasiunea mea ulterioară pentru gramatica limbii române. Știu că eram cel mai mic din grupă și, la un test, am luat nota cea mai mare. Profesoara m-a lăudat în fața tuturor, iar recunoașterea meritelor rămâne și astăzi cel mai tare stimulent pentru mine: la muncă, în relații și în orice alt context.
Pictura, abstractă pentru mine
Franceza, pe care am început-o înainte de engleză, fiind probabil primul meu curs de la Palatul Copiilor, a fost „cu cântec”, la propriu și la figurat: îmi amintesc cum cântam „Sur le pont d'Avignon” și „Frere Jacques”, dar și că mă amuza foarte tare cum se spune la alune („cacahuetes”, dacă nu sunteți francofoni). Nu m-a atras niciodată la fel de tare ca engleza, dar am stat câțiva ani buni, și pentru că mă plăcea foarte mult profesoara. Doar că, la un moment dat, nu mai țin minte din ce motiv, am decis că nu mai vreau să merg. Știu că bunica mea i-a spus profesoarei, care a plâns, iar eu nu am mai dat vreodată ochii cu ea.
De scris, am început să scriu la cursurile de Literatură, denumire oarecum înșelătoare, întrucât scopul era creația, nu studiul operelor consacrate. Primele mele texte erau scurte povestioare, care abundau de ironie și comic de situație. Ele au fost apreciate atât de profesoara de la Palatul Copiilor, cât și în cenaclurile literare și taberele „tinerelor condeie”, din județele Gorj și Buzău, în care am mers timp de 6 veri la rând, din clasa a patra și până am intrat la liceu. Totuși, astăzi nu mă mai identific deloc cu stilul de atunci și nu am mai recitit de ani de zile textele respective, cele de acum fiind mult mai fruste și ancorate în realitate.
Cursul de Pictură a fost singurul pe care l-am respins din start, iar experiența nu a fost deloc una plăcută, întrucât îmi amintesc că am ieșit în timpul orei, plângând. Eram foarte mic, aveam 4 sau 5 ani și am mers însoțit de bunica mea, iar tema era să pictez nici mai mult, nici mai puțin decât o... icoană pe sticlă. Maica Domnului, la propriu și la figurat! Nu sunt sigur că distanța mea față de religie își are originea în întâmplarea de mai sus, dar cert e că niciodată nu m-a atras arta picturii, nici ca privitor și cu atât mai puțin drept creator. Ca și în cazul poeziei, teatrului, dansului și filmelor cu final deschis, mă deranjează cât de interpretabil este totul și ce diferență poate fi între ce a vrut să spună autorul și ce înțelege publicul.
Eclipsa, total fascinantă!
În schimb, orele de Astronomie m-au fascinat, iar informațiile legate de Soare și celelalte stele, constelații, galaxii și Sistemul Solar, nu doar cu planetele sale, ci și cu toți sateliții importanți și mișcările lor, au rămas în mintea mea și astăzi. Nu mai știu cât a durat cursul complet, probabil 2 ani, dar m-am înscris și a doua oară și am mai mers la câteva ore, până când am decis, împreună cu profesoara, că nu mai am nimic nou de învățat, la acel nivel de vârstă. În prezent, subiecte precum infinitul, viteza luminii, perspectiva de pe alte astre și presupusa „planetă X” îmi captează atenția în continuare, în clipuri pe care le urmăresc uneori pe YouTube.
Și, așa cum îi stă bine unei științe, în opinia mea cea mai complexă și dinamică dintre ele, Astronomia a avut și o aplicație practică. Pe 11 august 1999, alături de profesoară, mama, ceilalți colegi și părinții lor, am admirat atât pe viu, prin ochelari de protecție, cât și la telescopul de pe acoperișul Palatului Copiilor, eclipsa totală de Soare care a avut punctul de vizibilitate maximă în România. Apoi, îmi amintesc cum am mers cu mama pe jos, prin beznă în amiaza mare, către casa bunicilor, unde ne-am uitat la transmisiile TV din întreaga țară, până când a început să se facă din nou, treptat, ziuă. Mulți ani mai târziu, a urmat o pandemie, marele cutremur încă nu a venit, însă acela a fost cu siguranță primul moment istoric, la scară planetară, trăit și înțeles de mine și generația mea. Aveam 10 ani.
Auzind, de-a lungul timpului, diverse povești despre grădiniță - unde în cel mai bun caz copiii socializează între ei; în cel mai rău, sunt abuzați de educatori; dar, de cele mai multe ori, sunt lăsați acolo de părinți pentru că nu au cu cine altcineva -, nu pot decât să mă consider norocos și să fiu recunoscător mamei și bunicilor mei. Alături de nenumăratele piese de teatru, expoziții, filme și concerte la care mergeam cu mama când eram mic, și care pe atunci mă enervau uneori, anii petrecuți la Palatul Copiilor mi-au clădit o cultură generală pe care o exploatez și astăzi și o îmbogățesc, chiar dacă nu în același ritm.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.