Este fără doar și poate o culme a lucrării în piatră și se cheamă „Eliberarea din iluzie (deșertăciune)”.

Înainte de Paște, mamaia mea reușea să ne facă să ținem post pe mine și pe cei doi veri ai mei, fără să ne dăm seama. Gătea orice ierburi, învârtea ceapa și cartofii în fel și chip, de aveam mereu impresia că mâncăm mereu altceva, ceva extraordinar, cum astăzi se servește pe bani serioși la restaurante fine-dining cu specific românesc.

Abia începusem clasa întâi și era așa o gălăgie de nici câinii din vecini nu mai puteau dormi la soare. Lătrau de parcă numai așa mai puteau aduce luna înapoi. Nu ne dezmeticiserăm încă din mersul la grădiniță. Ne feream să dăm ochii cu caietele și cu abecedarul, stilourile își plângeau de milă... (Foto: Getty Images)

(Nu este despre Iisus , despre răstignire sau Înviere, ci despre cum trebuie să lupți cu viața să nu îți ucidă visul) (Foto: Getty Images)

În vremea comunismului Paștele era o sărbătoare tolerată, nu era interzisă, dar nici nu era încurajată. (Foto: Inquam Photos/ Virgil Simonescu)

Primul semn a fost blocajul rutier de la intrarea în municipiul Tulcea. Coada de mașini, lungă de câțiva kilometri, te ducea cu găndul la clasicul ambuteiaj rutier de pe Valea Prahovei.

Era obiceiul ca în dimineața Duminicii Învierii, copiii să meargă din poartă în poartă și să strige „Hristos a înviat!”, iar la acest anunț minunat mirenii după ce răspundeau cu Adevărat a înviat, îi răsplăteau pe copii cu un ou roș, ori o prăjitură, ori o bomboană sau fruct. (Foto: Klaus-Dietmar Gabbert/ AFP /Profimedia)

Azi am cunoscut un om bun.

Ne înghesuim în supermarket-uri, unde găsim mai mulți cumpărători decât populația rezidentă a orașului în care locuim. Ne călcăm în picioare, într-un mod creștinesc, căci nu-i așa, să fie abundență, doar nu am ținut post degeaba.

Le las aşa, că oricum nu le vede nimeni. Ele sunt singurul semn din casa mea care arată că e sărbătoare. (Foto: Amalia Dascălu)