Când suntem copii, rareori trăim mâncarea ca pe altceva decât dorința imediată a unui gust familiar sau confortul unui miros cu mult înainte să avem cuvintele pentru a-l numi. Relația cu mâncarea pare atunci lipsită de efort, aproape naturală, deși este modelată în tăcere de mediul în care creștem, de produsele pe care familiile noastre le preferă și și le permit și de coregrafia cotidiană a meselor într-o gospodărie în care cineva face cumpărăturile, cineva gătește, cineva decide, iar cineva învață privind. În acea etapă timpurie, corpul funcționează ca un mic senzor sensibil la detalii precum textura, forma, mirosul sau culoarea; iar această sensibilitate face ca preferințele să se transforme treptat în obiceiuri, până în punctul în care un gust devine identitate, un refuz devine regulă, iar o poftă se transformă într-un mic ritual personal.
Dacă încep cu copilăria și simplitatea ei senzorială, este pentru că așa putem să înțelegem de ce mâncarea devine mai târziu atât de complexă pentru noi, un câmp de alegeri care nu țin doar de gust, ci și de timp, economie, grijă și etică, iar bucătăria devine locul în care toate aceste elemente pot fi observate de aproape. Pentru mine, bucătăria este spațiul meu de cercetare, locul în care curiozitatea, amintirile și experimentarea se întâlnesc și unde încerc să fac această cercetare cu grijă, mai ales atunci când îmi exteriorizez eforturile prin a găti pentru oamenii pe care îi iubesc. În acest spațiu observ cum corpul meu răspunde la ceea ce pregătesc, cum gusturile familiare se îmbină cu cele noi și cum curiozitatea mă conduce spre combinații pe care poate nu mi le-aș fi imaginat înainte, astfel încât ceea ce știu deja și ceea ce încă sper să descopăr rămân în dialog de fiecare dată când gătesc, ca și cum bucătăria este laboratorul unde se aplică metode de cercetare.
Gătesc de când aveam cincisprezece ani și în ultimii cincisprezece ani, am încercat să-mi rafinez gătitul experimentând cu arome, ingrediente și tradiții culinare până când mi-am dezvoltat treptat un gust al meu, un gust pe care cei dragi îl descriu uneori ca pe o reflecție a personalității mele, aproape ca pe o narațiune subtilă compusă din condimente, ierburi aromatice și, de obicei, o atingere de lămâie ca o margine a clarității. Acest stil personal nu a apărut din nimic, ci a fost influențat de felul în care o priveam pe bunica mea gătind și de ierburile și condimentele care mi-au devenit familiare prin bucătăria ei, mai ales foile de dafin și oregano - ingrediente care încă își găsesc drumul în multe feluri de mâncare pe care le pregătesc astăzi, uneori în mod conștient, alteori ca un gest moștenit pe care mâinile mele îl repetă fără să ceară permisiune.
Foto: Profimedia
Și totuși, această poveste despre „găsirea gustului meu” nu este una romantică într-un sens sentimental, pentru că gustul este modelat și de constrângeri precum: ce este disponibil local sau accesibil ca preț, de ceea ce este normalizat cultural și de ceea ce contează drept mâncare „adecvată” într-un anumit context local. Astfel bucătăria este întotdeauna un spațiu intim, dar și politic în care sistemele publice devin vizibile în cele mai obișnuite forme ca o etichetă de preț, un raft gol, o lipsă sezonieră, un algoritm care oferă reduceri la livrare, o conversație cu prietenii despre ceea ce a devenit prea scump sau prea apăsător din punct de vedere etic pentru a mai putea fi justificat.
Când am început să gătesc și mai mult în timpul pandemiei de COVID, mâncarea pe care obișnuiam să o mănânc în oraș sau să o comand, adesea limitată de un buget modest de studentă, a început să mi se pară de parcă i-ar fi lipsit emoția și profunzimea, în timp ce devenea din ce în ce mai inaccesibilă, iar în acel moment gătitul s-a mutat din zona unei abilități pe care o cultivam, către ceva mai apropiat de o practică de supraviețuire care se întâmpla să fie și semnificativă. Aceasta nu este doar povestea mea, datele descriu o lume în care frecvența gătitului și tiparele de a mânca acasă erau negociate pe fundalul unor restricții și rutine schimbătoare și al unor gospodării care își adaptau practicile alimentare la o stare nouă de vulnerabilitate. Și în România, datele confirmă această dinamică. În primăvara 2020, 92% dintre români preferau gătitul în casă, față de doar 20% care alegeau să comande mâncare, iar un studiu din 2021 documenta cum gătitul devenise unul dintre hobby-urile noii normalități: 88% încercaseră rețete noi, 86% tipuri noi de mâncare. Odată cu ridicarea restricțiilor, obiceiurile s-au reconfigurat, fără să revină însă la forma lor de dinainte.
foto: Profimedia
Dar pandemia a făcut și altceva: a intensificat sentimentul că mâncarea poate fi un portal; dacă nu poți călători sau dacă raza ta zilnică de mișcare se prăbușește în câteva străzi și câteva camere, poți totuși întâlni lumea exterioară prin ingrediente și tehnici, printr-un sos care are gustul unei alte clime sau printr-un condiment care te duce spre o altă limbă. Pentru că am fost întotdeauna în căutare de alteritate, am vrut să transform gătitul și mâncatul din ceva pur habitual în ceva în care trăiesc mai intenționat, capabil să inspire idei noi și să deschidă perspective noi. Această dorință de profunzime este și estetică, și emoțională, și politică pentru că a da importanță mâncării înseamnă să te opui felului în care viața modernă reduce mesele la ceva rapid sau bun să-ți țină de foame.
În același timp, dimensiunea economică nu dispare niciodată, pentru că gătitul a devenit și o strategie de a te confrunta unui cost care părea din ce în ce mai ostil oricui care încearcă să construiască o rutină stabilă sub presiunile inflaționiste care fac ca până și produsele de bază să pară imprevizibile. În acest sens, bucătăria devine un loc în care stresul macroeconomic este tradus în micro-decizii — dacă să cumperi un anumit ingredient, dacă să gătești în cantități mai mari, dacă să tratezi gătitul ca pe timp economisit sau ca pe timp cheltuit. Cercetările care leagă insecuritatea alimentară, bugetele constrânse și barierele practice ale preparării meselor acasă observă adesea că abilitățile de pregătire a meselor pot conta, dar la fel contează și cerințele de timp, banii și mediul alimentar din jur, care poate fie să susțină, fie să submineze intențiile de a găti. Așadar, gătitul devine o mică călătorie nu pentru că este întotdeauna bucuros, ci pentru că este una dintre rarele practici cotidiene în care grija, creativitatea, constrângerea și identitatea se întâlnesc și în care fricțiunea dintre ceea ce cineva vrea să mănânce și ceea ce poate mânca devine vizibilă într-un mod care este în același timp banal și revelator.
Istoric, gătitul acasă a jucat un rol central în viața de zi cu zi, nu doar ca hrană, ci și ca ritual care întărea legăturile familiale și tradițiile culturale, transmițând cunoaștere de-a lungul generațiilor prin rețete, ingrediente și tehnici care nu erau doar „abilități”, ci și forme de apartenență, iar cercetările despre mesele împărtășite în familie au tratat de mult masa ca pe un spațiu în care are loc socializarea, în care oamenii comunică, împărtășesc experiențe și repetă gramatica emoțională a unei gospodării. De exemplu, studiile despre copii și adolescenți arată că mesele luate mai des în familie sunt asociate cu obiceiuri alimentare mai sănătoase și cu o stare de sănătate mai bună. Asta nu înseamnă că mesele în familie rezolvă toate problemele, dar ajută să înțelegem de ce dispariția sau schimbarea acestor momente este adesea resimțită ca o pierdere. Totuși, viața alimentară modernă a fost modelată de ascensiunea producției industrializate de alimente și a unui mediu alimentar saturat de opțiuni procesate și ultraprocesate concepute pentru comoditate, termen lung de valabilitate și o palatabilitate intensă, astfel încât până și „a mânca acasă” poate însemna din ce în ce mai mult a reîncălzi, a asambla sau a externaliza părți din masă, mai degrabă decât a găti din ingrediente de bază.
Presiunea timpului este legată de urbanizare, navete lungi, programe de muncă neregulate și este amplificată de tehnologii care promit să rezolve problema externalizând practica de gătit, mai ales prin platformele de livrare și aplicațiile restaurantelor care fac posibilă comandarea mâncării cu o fricțiune minimă, transformând mâncatul într-o activitate mai rapidă și mai individualizată, decât într-o practică domestică împărtășită. Cercetările despre utilizarea aplicațiilor de livrare a mâncării în rândul adulților tineri arată că folosirea acestor platforme se intersectează cu factori precum aranjamentele de locuire, statutul socio-economic perceput și insecuritate alimentară, indicând că interfața prin care mâncarea este procurată nu este un instrument neutru, ci o proces structural în formarea obiceiurilor. O analiză a 1,2 milioane de comenzi între 2021 și 2025 surprinde noua ecuație: valoarea medie a comenzii a crescut cu 12%, în timp ce numărul de produse per comandă a scăzut cu 31%. Oamenii nu comandă mai mult; comandă mai scump. Gătitul acasă a supraviețuit pandemiei, dar motivul s-a schimbat pentru că nu mai e o adaptare la restricții, ci un răspuns la inflație.
În acest peisaj „bucătăria” nu mai este pur și simplu un loc de unde își au originea mesele, pentru că se află din ce în ce mai mult în competiție cu comoditatea industrială, cu munca externalizată și cu infrastructurile digitale, și totuși tocmai din acest motiv ea devine un loc de cercetare excepțional de bogat, în care se poate observa modul în care sistemele externe transformă obiceiurile interne și cum, chiar și atunci când cineva alege să gătească, actul este modelat de economia alimentară din jur, care determină ceea ce contează drept practic, normal sau demn de efort.
foto Profimedia
E tentant să romantizăm gătitul acasă ca grijă și tradiție, și uneori chiar este toate acestea, dar tocmai fiindcă pare „natural” el devine ușor de trecut la capitolul datorii afective și, în consecință, de scos din zona muncii propriu-zise. Bucătăria domestică a funcționat istoric ca un spațiu al muncii neplătite realizate în principal de femei, chiar și atunci când femeile intră masiv în munca plătită și continuă în practică să preia planificarea meselor, cumpărăturile și pregătirea alimentelor. La nivel global, estimările pe baza anchetelor de utilizare a timpului arată o disproporție structurală: în 64 de țări, se estimează circa 16,4 miliarde de ore de muncă de îngrijire neplătită pe zi, iar femeile fac aproximativ trei sferturi din aceste ore, dedicând în medie de peste trei ori mai mult timp decât bărbații.
Paradoxul revine constant tocmai pentru că aceeași activitate - hrănirea altora, este tradusă social în două registre care nu se întâlnesc niciodată pe deplin: în spațiul privat, gătitul rămâne feminizat și subevaluat, asociat cu rutină, grijă pentru ceilalți și disponibilitate, în timp ce în spațiul public, gătitul profesional capătă aura artei, a autorității și a leadership-ului, un teritoriu în care foarte des bărbații sunt mai vizibili, mai recompensați și mai ușor validați. Această distribuție inegală a prestigiului descrie o diferență de putere: cine primește recunoaștere și cine rămâne în fundal ca infrastructură de grijă a vieții de zi cu zi. În ultimii ani, cultura online a complicat relația cu gătitul acasă, transformându-l nu doar într-o practică domestică, ci și într-un spectacol identitar, unde tendințe precum „tradwife” pot instrumentaliza competența domestică ca recuperare a „valorilor tradiționale”, punând în scenă casa ca refugiu moral și sugerând, uneori implicit, că autonomia femeilor este o deviație, în timp ce pe platforme precum TikTok și Instagram domesticitatea devine și marfă, iar estetica grijii ajunge să transporte mesaje ideologice despre femei, familie și supunere.
O istorie „naturală” a grijii complică clișeul femeii ca îngrijitoare altruistă nu pentru a nega rolul maternității, ci pentru a arăta cât de ușor emoțiile atașate îngrijirii pot masca structuri opresive și cât de mult depășește grija, în fapt, granițele familiei. Grija poate să fie și despre povești cu animale care își hrănesc companionii orbi, ca indiciu al unei forme de simpatie socială. Chiar și limbajul păstrează urme ale acestei legături: etimologia cuvântului „companion” trimite la ideea de „bread fellow”, adică persoana cu care împarți pâinea și masa, sugerând că hrana nu e doar supraviețuire, ci și apartenență, modul prin care o comunitate este recunoscută și își reface legăturile în timp. În aceeași linie, cercetările discută despre cooperare, reciprocitate și împărțirea resurselor - adesea chiar în situații legate de hrană ca ferestre spre componente ale moralității observabile la alte primate, ceea ce mută discuția de la „grija e feminină” la „grija e relațională” - apare acolo unde viața este trăită împreună și depinde de ceilalți.
Așadar, bucătăria mea este și un loc în care această complexitate morală devine intimă, în loc să rămână abstractă, pentru că fiecare alegere din bucătărie implică atât o reprezentare de identitate cât și o decizie: cât timp petrec ca femeie și ca persoană pasionată de gătit cu un buget limitat, dacă să cumpăr carne, dacă să aleg ingrediente mai ieftine, dacă să prioritizez produse organice sau dacă să încerc să risipesc mai puțin. Astfel, bucătăria devine un spațiu de negociere între grijă, responsabilitate și transformare, unde tensiunile nu pot fi rezolvate o dată pentru totdeauna. Aici identitatea nu este statică, ci se formează într-un spațiu în care contradicțiile pot fi trăite cu atenție, unde a-i hrăni pe alții rămâne atât un gest de iubire, cât și o invitație de a reflecta, la ce înseamnă să ai grijă într-o lume în care mâncarea nu este niciodată doar mâncare.
Acest articol despre sustenabilitate este realizat cu sprijinul Lidl Romania, promotor al faptelor pentru un viitor mai bun.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.