foto: Profimedia
Știm de la Platon că demagogii [populiștii] profită fără scrupule de dreptul la liberă exprimare pentru a-și consolida statutul de [viitori] tirani.
Un adevăr nedezmințit în nicio epocă, deci cu viitor cert, confirmat de istorie.
Când un politician sau un partid ajunge să pretindă că reprezintă în mod direct voința poporului, putem descifra deja tirania înfiripată în spatele lui. Cuvinte precum „voi guverna împreună cu poporul” (anulând „detestabilul” pluralism politic) au o limpezime de cristal în acest sens. O întunecată „Kristallnacht” stă să se lase, în aceste condiții, peste proaspetele ruine ale democrației pe care, naiv, noi o credeam ireversibilă.
Să nu ne iluzionăm că masele vor deveni vreodată opozante în fața umbrei negre și în creștere a autoritarismului totalitar mereu latent. Ele vor face mereu pactul de supraviețuire cu orice regim, oricât de scabros și odios ar fi acesta. „Obediența anticipativă” despre care vorbește Timothy Snyder, alegerea instinctuală nefiltrată moral, aceea de a te pune preventiv bine cu puternicii zilei de mâine, cu „cei de sus”, e mereu actuală, mereu gata să se manifeste.
Semne ale emergenței autoritarismului de tip fascist sunt deja vizibile în mișcări politice declanșatoare de reacții sociale atât în America, cât și în Europa. Unul dintre aceste semne este legat de fatidicul moment de referință la care se raportează inspirațional populiștii: anii 1930, anii rinocerizării denunțați de onestul Eugen Ionescu, ai autoritarismului, ai prăbușirii democrației în fața fascismului și nazismului, ai desfigurării omului care ajunge mai devreme sau mai târziu să facă „răul pe care nu-l vrea”, nu binele de care a uitat, sedus de propaganda revărsată azi peste el prin mass-media și internet.
Să fim atenți la populiștii de lângă noi, la ideile care îi bântuie, la cuvintele și frazeologia vindicative, ultranaționaliste, folosite maniacal, la personajele din istoria relativ recentă pe care le admiră („Corneliu Zelea Codreanu a fost un geniu”), la cele pe care le promovează, dar… și la cei pe care îi detestă! Totul în discursul populist gravitează în jurul unui singur lucru pomenit recurent: „poporul”. „Poporul” și destinul lui măreț sabotat de străini (recent, de francezi și, desigur, de UE).
Idolatrizarea programatică a „poporului”, compus doar din cei ce aderă la linia politică răzbunătoare și la chemarea împotriva celor ce sunt declarați public „javre”, „soroșiști”, „reziști”, „globaliști”, această trucată demofilie (concept lansat de Nichifor Crainic în anii 1930) e instrumentul electoral manipulatoriu folosit de toți populiștii pentru a ajunge la putere. Accederea la putere(!) e constant un deziderat nervos mărturisit. Cei ce rămân cu ochii deschiși, treji și lucizi sunt, în cuvintele lui Stalin, „inamici ai poporului” care merită, trebuie și chiar vor fi eliminați la timpul potrivit.
Supralicitarea „purității” și „demnității” poporului mereu „vitregit” și care trebuie răzbunat, plângerea lui ipocrită de milă, ademenirea lui pe calea unei mitologii politice salvaționiste, toate acestea sunt semnele demagogiei prezente și cele prevestitoare ale tiraniei care va să vină.
E o datorie să înțelegem „semnele vremii”. De aceea există semne, pentru a fi înțelese prin rațiunea dăruită nouă de Dumnezeu. Prețul plătit pentru această salvatoare înțelegere, pentru menținerea în viață a democrației, deci pentru libertate, este atenția noastră neîntreruptă, veghea hrănită de gândirea etică, curajul moral pe care-l putem „învăța” de la toți cei ce nu au capitulat moral și intelectual în condițiile infernale ale totalitarismului secolului 20, născut și el din populismul viclean și mieros care clama dreptul la liberă exprimare pentru a-și revărsa public veninul minciunilor și incitărilor la ura de clasă sau de rasă.
Să deschidem ochii, să mărturisim ceea ce vedem!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
E o posibilă explicație a nostalgiei după Epoca de Aur și "făuritorul" ei.
Dar e nevoie și de o scurtircuitare a sinapselor ca să duci dorul cartelelor pentru alimente, a magazinelor sexy (a se citi, goale..) a celor două ore de propagandă la Tvr, fără film după.
Sâmbăta cu Dallas-ul și Duminica cu filme românești sau sovietice. Închiderea programului la orele 22ºº, toarș..
N-aveai voie să pleci afară. N-aveai voie valută. Așa că ți se lipea în zadar nasul de geamurile Shop-ului, salivând după o cutie de Coca-Cola, un pachet de chewing gum sau niscai electronice japoneze, că-n magazinele noastre de stat, gestionarii stăteau mai mult degeaba..
Aveai cumva bani de mașină ? Ei și ce ? O Dacie la sfântul așteaptă, când îți venea rândul pe listă. De-afară, la second-hand, doar dac-aveai relații..
Dar cel mai mult durea lipsa libertății, pumnul în gură. Nimeni nu cuteza să protesteze pentru ceva.
Puteai doar să aplauzi.
Cu toate astea, mulți duc dorul acelui iluzoriu sentiment de siguranță. Mană cerească pentru populiștii care speculează cinic această stare de fapt, învelind-o într-un găunos naționalism de paradă.
Isteria asta pe bază de daci din stradă, e pusă în scenă de casacadori expirați (că nu se mai fac filmele alea istorice) care afișează butaforia moștenită de la studiorile Buftea (mai nou Media Pro).
Nelipsitul cap de lup dacic din plastic, amintește la modul hazliu de gladiolele din plastic, despre care irezistibilul Toma Caragiu spunea că pot fi folosite cu succes și la bătutul covoarelor..
Kitch-ul e la modă. Cu tot ridicolul său, e un fenomen de masă cu priză mare la un anumit public care, întâmplător sau nu, e și victima populismului naționalist. Dar nu contează, că "e mulți" (Sic !)..
Fără analiză rațională, ochii pot fi deschiși, dar mintea rămâne în manipulare. Ochii pot vedea, dar doar rațiunea poate judeca.