Cu lumea duhurilor m-am intersectat încă de mic copil, fără să cred vreodată în existența sa reală. Dar aceste intersectări m-au marcat: am fost, de când mă știu, un fricos. Mă temeam de întuneric, de singurătate, de umbre, de somn, de vise, de morți, de strigoi... Am început să lupt cu teama la 13 ani, când nevoia de singurătate a devenit de neînvins. Exceptând frica de moarte, de celelalte temeri am reușit să scap abia în acel an 2000, la venerabila vârstă de 19 ani.
Era către sfârșitul lunii august. După mai multe certuri aprige cu tata, m-am mutat, de la rulotă, înapoi în casa bunicii. Seara, precum obișnuiam, am lecturat până s-a derulat o casetă de muzică simfonică, apoi m-am ridicat din pat să sting becul. Întrerupătorul era ascuns după raftul de cărți, taman în celălalt colț al camerei. Pentru mine, stingerea becului era un ritual de infern: închideam ochii, apăsam tremurând întrerupătorul, mă întorceam pe bâjbâite în pat și mă acopeream complet cu plapuma până nu mai puteam să respir. Abia atunci îmi făceam loc prin așternuturi, doar cât să îmi descopăr fața. Ca să evit senzația de sufocare, m-am obișnuit să dorm în diagonală, cu fața dincolo de dunga patului.
În seara aceea, de cum am stins becul, am simțit că e cineva lângă mine. Nu era o părere (n-ar fi fost prima dată), ci o certitudine. Am aprins lumina instantaneu, cu un fior adânc. Am inspirat profund și mi-am făcut curaj s-o sting iarăși. Aceeași senzație. Am alergat în pat, m-am înfofolit, am încercat să mă liniștesc. „Prezența” era mereu lângă mine, stăruia. Dar eu nu mai aveam stare. Am alergat la întrerupător, fără să am curajul să deschid larg ochii până nu am fost sigur că becul e aprins. Surpriză: în ciuda luminii, „Prezența” nu se estompase. Mi-a fost frică și să mai clipesc. Am citit toată noaptea, toate nopțile ce-au urmat, timp de vreo trei săptămâni la rând, insuportabilii clasici francezi, Shakespeare – opere complete, tragedia antică greacă, biografiile celor mai importanți scriitori români interbelici și multe alte cărți pe care altfel nici măcar nu le-aș fi atins. La îngânarea nopții cu ziua, auzeam un foșnet ușor și mă simțeam, dintr-o dată, mai singur ca oricând. Dormeam profund, fără vise, până după-amiaz.
Ultima carte din biblioteca bunicului (dezintegrată, contrar dorinței sale testamentare, de urmașii săi) rămăsese Frații Jderi (singurul roman din bibliografia școlară pe care n-am putut să-l citesc). După primele 50 de pagini, am trântit cartea de podele și am sărit pe fereastră. Nu să mă sinucid; foloseam fereastra drept cale de acces pentru a evita să trec prin camera bunicii. Desculț, doar cu un tricou pe mine, am intrat tiptil în casa alor mei, cu gândul să iau cheile de la biserică. Nu știu de ce-am făcut-o. Ideea mă străfulgerase și îi dădusem curs fără să o analizez.
Am traversat cimitirul cu ochii închiși. Și tot cu ochii închiși am încercat cheie după cheie din uriașul mănunchi. Niciuna nu se nimerea, deși știam sigur că două dintre ele se potrivesc. (Nu de mult mă trimisese tata să îi aduc ceva ce uitase în altar.) Le-am încercat pe toate de mai multe ori și, tot încercând, teama mi s-a transformat în furie. Am deschis ochii, le-am mai luat o dată la rând. Dezamăgit și nervos, m-am așezat pe scări, cu spatele proptit pe ușă. Eram singur-singurel, noaptea pe la vreo 2, în cimitir, într-o beznă cețoasă. „Prezența” absenta.
În mod straniu, păstrez și amintirea bisericii... din interior, cercetând pe-ntuneric fiecare detaliu, cu o ușoară temere în respirație. Îmi amintesc clar ochii sfinților din icoane, ușor luminați de ceața lăptoasă ce răzbătea prin ferestre, faptul că icoana cu Hristos Dreptul Judecător era învăluită într-o lumină ireală și părea că iese mult în fața celorlalte icoane de pe iconostas.
Primul lăcaș de cult din satul Jieț a fost o bisericuță din bârne de frasin. Construită într-un zăvoi de către grănicerii nemeși (după 1750), a fost singura din Valea Jiului care a scăpat nearsă de turci, în invazia lor din 1788. Pe la 1850, sătenii au găsit o comoară „de-a urieșâlor” (nu se mai știe ce conținea, dar se spune că ar mai fi una mult mai importantă). Cu o parte din ea, cele 8 familii au cumpărat de la Habsburgi muntele Slima (în jur de 800 ha pășune și pădure). Aurul a fost dus până la Viena în care cu boi, ascuns sub brânză în ciubere de lemn. Cu restul comorii, au construit o nouă biserică „tare ca o cetate”. „Mama batrână, povestea Tușa Anuța, ierea de noauă ani. O carat șî iea lespedz de cleanț de la Tieie cu caru cu boi. Cu carăle merea coptiii, că hăi mari ierea cu încarcatu șî cu radicatu.” Bisericuța veche au donat-o satului vecin și s-a dărâmat imediat după 1945, în timpul unei slujbe.
Îmi amintesc, din copilărie, biserica aproape goală. Tata ținea slujba cu 2-3 babe și 2-3 moși care, când nu șușoteau, păreau mumii expuse în strana din stânga altarului. Noroc că, la răstimpuri, deschideau ochii. Mă fascina cum își deznodau anevoie batistele, să pună în tava de dar câte-o monedă cu chipul regelui Mihai. N-am stat niciodată la slujbă până la final. Eu citeam, din altar, Tatăl Nostru, și fugeam rușinat acasă imediat după. La hram, la Paști și de Creciun, biserica era plină. Atunci noi, copiii, stăteam ca sardelele în pod și ne băteam să prindem loc la balcon, ca să putem picura ceară pe buclele înfoiate ale femeilor. În acele zile mai aveam o bucurie: primeam 25 de lei (cu care îmi cumpăram creioane de colorat) pentru că tata încasa din pomelnice și avea bani să își ia unul sau două salarii. Îmi amintesc mirosul banilor de hârtie catifelată, pe care ne lăsa să-i numărăm și noi, înainte de a-i pune pe raftul de sus din șifonier. Dispăreau de acolo curând, pe măsură ce tata își plătea datoriile. Trăiam într-o sărăcie demnă. Bufnesc și acum în râs ironic, când îmi revin în minte cozile la pâine. Aveam o șapcă albastră pe care mi-o apăsam pe ochi de rușine, auzindu-i pe oameni exclamând: „Ce drac îi mai trăbă la popa!?”
Tata își amintește biserica prunciei lui. Între vizitele prin beciurile securității, Bunu ținea farmacie acasă și lucra, concomitent, ca profesor, ca să își poată plăti dările la protopopiat și să întrețină biserica. Buna își creștea cei 5 copii cu gospodăria. Vara, tata era slugă la Unchiu Culiță și un frate mai mare era slugă la Unchiu Niculaie; simbria erau haine de elev și rechizite pentru toți cei 5 frați. După război, în loc să își continue doctoratul în Franța, Bunu s-a întors de pe un front pe altul. Biserica nu mai avea geamuri și cam o treime din săteni trecuseră la alte culte. Până să fie avansat la Jilava pe motiv că Hristos Dreptul Judecător avea coroană regală pe cap, doar unul din verii săi buni a rămas adventist de ziua a șaptea. Și astăzi, familia sa e singura familie ne-ortodoxă din sat.
La fel ca, mai târziu, tata, Bunu ținea slujba cu câteva babe. Pe doi din cântăreții lui i-a avut și tata: Ion ăl Mic și Nelu Hurez, singura atracție a slujbelor. Gata împărtășiți, cântau în strană un amestec de muzică bizantină și muzică populară. Cât preotul cânta, răsfoiau cartea, șușoteau și-l auzeam pe nea Nelu exclamând: „Corect-corect! Corect-corect!” Plecau acasă cu câte-o sticlă de vin pe care, înainte de slujbă, îl turnau dintr-o damigeană din altar. Adesea, turnând în pâlnie, jetul se oprea ca să treacă anevoie prin gâtul strâmt un șoarece fermentat. „Noa, ahăsta să hărănii!” râdea nea Ion. Tata le zicea să-l arunce că le dă altul de la slujba de azi. „Las, parintie, zicea nea Nelu, că doar îi vin sfințât!” Știam de acasă că slujba s-a terminat, căci îl auzeam pe nea Nelu cântând pe uliță Maramureș, plai cu flori.
Dar în copilăria tatei, de sărbătorile mari, tunau Bătrânii jieni de la stâni și colibi, încălțați cu opinci, cu straie înverigate, cu părul rătezat la umere, cu bituști din piei de mioare. După slujbă, lumea pleca, ei rămâneau. În graiul lor aparte, ritmat (căci accentuau fiecare silabă) povesteau acolo, sub ochii sfinților, care ce-a mai pățit, cum fată oile, cum mai au lapte, cât fân mai au, ce gadini îi mai bântuie, ce câni le mai țin piept. „Legumeau” până seara o ploscă cu țuică bătrână, păstrată anume. Lumea din afara bisericii le era străină deja. Cei mai tineri se angajau la mină, își lepădau portul, graiul și credințele. Bătrânii îi numeau pe orășeni „barabe”. De acolo, pentru ai lor, verbul „a se bărăbi” Totul se transforma cu repeziciune. Bătrânii se încăpățânau să rămână în eternitate.
Acei Bătrâni nu știau să-și facă cruce. Mișcau degetele de la mână în dreptul pieptului de câteva ori, apăsau palma pe piept și înclinau ușor capul. Mergeau la biserică doar pentru a se întâlni. Pe Dumnezeu îl aveau cu ei pretutindeni. Pentru ei, Pământul însuși, cu bolta cerească, era o biserică. Se spovedeau la brazi, se împărtășeau mâncând prima brândușă pe care o vedeau primăvara, ciopleau cruci pe arbori, aveau cruce în vârful colibii, în vârful stânii, în mijlocul mesei. Acolo, pe munți, în poiene și păduri, erau vecini cu Dumnezeu, cu Duhurile Sfinte. Pământ, Cer, arbori, animale, totul era sacru. În lumea ce creștea jos, în Vale, sacru mai era numai Banul. Tot ce atingea el devenea marfă.
Bunu a înțeles că, în noua orânduire comunistă, „Haia Lume” nu poate fi păstrată decât la adăpostul Bisericii. Și s-a sacrificat să protejeze tot ceea ce alți preoți batjocoreau ca păgân. A mers până într-acolo încât a vrut ca Buna să nască 5 copii acasă pentru ca moașa să primească ursitorile cum se cuvine. În același timp, s-a luptat ca Iazul Urieșilor, chiar fără mori, pive și văiege, să brăzdeze în continuare satul, s-a opus demolării caselor vechi de către comuniști. Pe crucea lui stă scris: „Las vouă moștenire credință și obiceiuri străbune”. Tata i-a urmat exemplul, nepăsător la consecințe.
Pot să înțeleg venerația pe care Bunu a avut-o pentru oamenii locului. Tata o are și el. Vede în fiecare copil străbunicii lui. Dar eu n-am putut avea aceeași venerație. Dacă aș fi putut, astăzi nu eram păstor de oi, ci păstor de oameni. Din păcate, moștenirea bunicului meu a rămas fără moștenitori.
Ironic cum credincioșii de azi venerează temple ridicate de oameni, dar pângăresc adevăratul templu care e Pământul. Dar știu că le e mai simplu așa: în templele ridicate de ei, Dumnezeu e ca o femeie ușoară care se poate cumpăra. Instituțiile religioase sunt un soi de societăți pe acțiuni ce urăsc concurența, iar lăcașele de cult sunt magazine în care preoții vând marfa și serviciile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu e Stăpânul din „Castelul” lui Kafka: știm despre el că locuiește acolo. Deci există.
„Prezența” care mi-a apărut atunci prima oară e ceea ce nativii americani numesc „spirit guide”. Un duh îndrumător. Și-a început misiunea prin a-mi arăta că Dumnezeu nu este în biserică, ci înlăuntrul meu. Atunci am încetat să mă tem.
Pentru cititor, cele de mai sus sunt doar o poveste. Am scris-o ca un soi de captatio benevolente. Și acum e momentul să trec la subiect: îmi spune și mie cineva cum se termină Frații Jderi?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
https://www.youtube.com/watch?v=qEja72NSg5Q
Autorul foloseşte o analogie sublimă despre români, atunci când vorbeşte despre identitatea neamului. El scrie în carte că românul este ca o stancă sub valurile mării, iar conducătorul vaporului care nu o ia în considerare riscă scufundarea vasului. Căpitanul vaporului „Ungariei Mari” - ca să continuu analogia - a fost peste măsură de îngâmfat, dispreţuindu-i pe românii din Ardeal (aşa cum fac ungurii, din orgoliu cultural faţă de români), şi astfel vaporul a fost găurit şi scufundat de stanca identităţii româneşti!
Stânca din adâncul apei reprezintă identitatea ascunsă, Sinele din interiorul omului, care nu este supus pieirii. Doar relaţia noastră cu el se deteriorizează. Este nepieritor, pentru că are caracter transcendent, divin! La asta se referea Hristos, atunci când a vorbit despre ridicarea Bisericii, în citatul mult disputat din Evanghelia lui Matei: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”(Matei, 16:18). Căci Hristos este adevărata stâncă din adâncul nostru! Iar Petru era stâncă în sensul desăvârşirii, al îndumnezeirii, căci stânca reprezintă, implicit, şi asta. Iar Roma s-a folosit de acest verset pentru a justifica papalitatea şi supercentralizarea politică a Bisericii Catolice...
Hristos mai vorbea de omul înţelept care-şi construieşte casa pe stâncă, pentru a nu fi distrusă de nimic, dându-ne de înţeles că există ceva mult mai puternic decât omul la temelia existenţei omeneşti, ceva pe care trebuie să ne aşezăm existenţa. Casa reprezintă omul, lumea şi, putem zice, şi neamul, comunitatea.
După psihologia jungiană, Sinele reprezintă ceva ce este mult mai puternic decât Eul şi care nu se deteriorizeaza, chiar dacă Eul se descompune. Problema este că, în viaţă publică, prin rolurile sociale, prin rolul salvatorului social, Eul exteriorizat este cel care s-a erijat în reprezentantul existenţei neamului, nu Sinele care nu se destramă niciodată! Aici e vorba de o raportare greşită, la ceva exterior, nu la interioritatea care ar salva automat şi Eul exterior, fără că acesta să mai trebuiască să facă ceva.
Sursa energiei Eului se află în relaţia armonioasă a acestuia cu fondul său intern, mult mai stabil. Astfel, după cum scrie psihologul jungian Edward F. Edinger în cartea să „Ego şi arhetip”, imaginile Sinelui se manifestă, se proiectează, în comunitate, în neam, şi prin aceasta se păstrează aşa-numita identitate. Imaginile sunt ale divinului şi de aceea, putem spune, acestea constituie un act religios.
Ele ne păstrează stânca din adâncul nostru, prin manifestările acesteia în exterior, prin care ne transmite energiile sale vitale! Şi aici lumea comite o mare greşeală, căci totul se concentrează pe memorarea datelor culturale naţionale exclusiv pe plan exterior! Iar asta reprezintă deja ruperea de stâncă, imaginile nemaifiind în legătură cu sursă lor adâncă, Sinele.
A păstra identitatea înseamnă vigilenţă în raport cu stânca din adâncuri, pentru ca imaginile să nu rămână fără energia Sinelui, care dă valoare faptelor noastre. În caz contrar, e vorba de o alienare colectivă, de o inflaţie a faptelor care se manifestă în activism exacerbat. Necesitatea imperativului exterior, obligativitatea faţă de neam, forţată din exterior, nu e suficientă, căci ea nu înlocuieşte energiile adâncurilor. Necesitatea aceasta nu aduce la suprafaţă energiile Sinelui care fac să nu dispară neamul! Trăim cu adevărat din energiile adâncurilor şi nu din eforturile disperate ale Eului! Lumea e transcendentă şi trăieşte din sursa sa transcendentă. La fel şi neamul, care în mic reprezintă lumea, precum omul şi casa sa.
Sergiu Al. George scrie, în „Arhaic şi universal”, despre „Coloana infinită” a lui Brâncuşi, că la fondul acesteia se află arhetipul, imaginea muntelui, a stâncii! În opera lui Brâncuşi s-a manifestat imaginea eternului, pe care o reprezintă muntele, stânca. Identitatea noastră ca neam, ca om, este muntele, stânca nepieritoare pe care ne sfătuia şi Hristos să ne construim casa. Stânca şi casa reprezintă Hristosul, Dumnezeu şi om în acelaşi timp! Acest caracter dublu al Sinelui - casa şi muntele - , adică Hristos, se află la rădăcina existenţei neamului!
Revenind la parabola stâncii din adâncul marii, din cartea lui Dan Zamfirescu, o completez cu o altă imagine, formulată de un alt reprezentant al bisericii ortodoxe din trecutul Ardealului. E vorba de Sfântul Andrei Şaguna, episcop ortodox care, atunci când tinerii români din Ardeal învăţau la facultatea din Pesta, zicea că nu contează cine cloceşte oul, e important ca oul să fie de găină! Adică să fim după tiparele, după imaginile Originii! Căci numai faptele care au la baza imaginile stâncii ascunse vor fi salvatoare! Aceste fapte sunt trăiri religioase!