Am dat nas în nas cu un pui de urs. Ce am înțeles apoi despre obsesia noastră că „înainte era mai bine”

foto: Profimedia

Recent am dat nas în nas cu un pui de urs în Poiana Brașov. Incidentul a declanșat o întreagă dezbatere națională. Brusc, toți din jur au devenit experți în silvicultură și nostalgie comunistă: ba că urșii nu mai au ce mânca, ba că „înainte” pe vremea lui Ceaușescu erau hrăniți la ordin, ba că pe vremuri totul funcționa ceas.

În timp ce lumea din jur analiza destinul urșilor și al țării, mi-am dat seama că discuția ajunsese, ca de fiecare dată, în același loc: într-un „înainte” pe care nimeni nu îl poate defini exact.

Replica asta umblă liberă prin societate, ca un virus la colțul străzii. Cred că dacă am pune „înainte era mai bine” pe steag, am avea în sfârșit ceva asupra căruia toate generațiile ar cădea de acord. O găsești în taxi, o auzi la chioșcul de unde cumperi pâine și la cârciuma din sat unde mai servește tata câte o cincizeacă. O zice bunica, o zice și mama, culmea ironiei, am început să o zic și eu. Cei din generația mea, aflați abia la început de viață cum s-ar spune, au deprins deja oftatul bătrânesc.

„Înainte era mai bine”.

Dar te oprești un moment, respiri și te întrebi: înainte de ce, mai exact?

Bunicii spun că era mai bine când erau ei tineri, deși dacă îmi aduc bine aminte din poveștile lor, au trăit foamete și război, cenzură și control, o muncă de o luai razna pentru o bucățică de pâine. Părinții spun că era mai bine pe vremea lor, și totuși mulți dintre ei nu au reușit să-și îndeplinească visele de mici copii, s-au luptat cu asprimea unor părinți rigizi și au rămas cu sechele grave din cauza sărăciei din tranziție.

Iar noi? Noi spunem deja că era mai bine înainte de pandemie sau chiar în timpul ei, deși o mare parte din copilăria noastră a fost formată din bullying, agresiunea de acasă, iar alții au trăit o copilărie în care un suc Adria la 2 litri, luat duminica, era considerat un lux suprem. Aud des prin facultate: „Mamă, ce bine era în gimnaziu, n-aveam nici-o grijă!”. Serios? Păi când erai în gimnaziu îți doreai cu disperare să crești, să ai banii tăi și să ajungi cineva. Iar acum când ești acolo unde ți-ai dorit, lăcrimezi de dorul unei bănci mâzgălite dintr-o școală generală. Suntem spectatorii propriului paradox: omul este aproape mereu nostalgic după locul din care voia să plece.

Svetlana Boym scria în The Future of Nostalgia că acest sentiment nu este de fapt, despre trecut. E doar „dorul de casă care nu mai există sau care nu a existat niciodată”. Când scoatem pe gură clișeul cu „înainte” nu apelăm la istorie, ci la o imagine cosmetizată de creierul nostru, care funcționează ca un filtru digital: șterge coșurile, traumele, cozile la pâine și lasă doar o lumină caldă de apus.

De fapt, bunicilor și părinților noștri nu le este dor de sistemele politice sau de lipsurile de atunci. Le este dor de momentele în care grijile nu le presau tâmplele atât de tare și când oamenii care între timp s-au dus în neființă încă mai stăteau la masă cu ei. Mamei îi este dor de vremea când făcea celebrele oracole cu prietenele ei, sau colecționa timbre în clasor, bunicii îi este dor de toate weekendurile care erau pline de nunți, unde mergea însoțită de bunicul.

Ne este dor de o epocă în care eram pur și simplu prea naivi ca să înțelegem gravitatea lumii. Pe atunci, când o vedeam pe mama că plânge în bucătărie, credeam că e doar supărată pe moment, nu aveam cum să pricep ce monstru de facturi și griji îi strângea gâtul. Copiii nu sunt neapărat mai fericiți. Sunt doar mai puțin conștienți de greutatea pe care o cară oamenii din jur.

Poate că înainte îmi era mai rău și eram prea naivă să înțeleg. Sau poate că acum cred că îmi era mai rău atunci doar pentru că am uitat cât de frumos era, de fapt. Așa că ne fabricăm un „înainte” personal. Mie, de exemplu, mi-e dor de momentele în care vorbeam cu tata de pe telefonul mamei, pentru că eu nu aveam grija unui telefon. Mi-e dor de vremurile în care mergeam undeva unde nu este semnal și nu dădeam doi bani pe notificările care zbiară în bară. Mi-e dor când animalele erau niște pui…la fel ca și mine. Poate de asta ne doare timpul. Pentru că îl vedem crescând în ceilalți, și, fără să ne dăm seama, îl vedem crescând și în noi. Mi-e dor de mirosul de fixativ de la salonul unde își făcea mama șuvițe, sau de duminicile în care o însoțeam pe bunica la biserica din cartier ca să privesc miresele când ieșeau din biserică. Asta este „Madeleine-a” mea, de care vorbea Proust: amintiri declanșate de lucruri mici. Casa tatălui meu în care am crescut, pernuța pe care o am de când eram bebeluș și cu care încă dorm nopțile.

Dar dacă m-aș întoarce în acel „înainte” cu totul, la pachet cu realitatea brută, cred că aș privi cu multă durere copilul care am fost. Aș vedea prin cât rău a trebuit să trec ca să ajung cine sunt astăzi, și cât a suferit, uneori mai mult decât trebuia. Existau seri în care adormeam cu ochii umflați de plâns și dimineți în care mă comportam ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nostalgia este ciudată. În unele zile îți pune un album foto în brațe, în altele, deschide o ușă pe care ai prefera să o lași închisă. Depinde de stare. Pentru că există un „înainte” pe care îl iubesc și un „înainte” de care încă mă doare să-mi amintesc.

Suntem o generație ciudată. Am obosit înainte să începem cu adevărat. Avem puțin peste douăzeci de ani și vorbim despre trecut de parcă am avea șaptezeci. Tragedia este că ne este imposibil să iubim prezentul în timp ce trăim. Am crescut cu ideea că „nu se poate”, iar acum când se poate suntem prea anesteziați ca să realizăm asta. Peste zece ani, când probabil voi avea o familie, mă voi uita la foile de examen din sesiunea facultății, de care acum îmi este silă, și o să spun: „Mamă, ce bine era atunci când leneveam în pat cu iubitul meu și nu aveam nici-o grijă”.

Chiar acum în timp ce scriu, produc materie primă pentru nostalgia de peste un deceniu. Fiecare prezent este fără să știm, un viitor înainte.

Înainte de ce era mai bine, așadar?

Înainte de clipa în care am înțeles că oamenii pleacă, că părinții plâng, că animalele cresc și că nu toate rănile se vindecă peste noapte. Înainte să învățăm că putem supraviețui unor lucruri care păreau de nesuportat.

Dacă aș putea să îi trimit un mesaj fetiței care am fost, i-aș spune ceva mare, matur și solemn. Iar ea, probabil s-ar uita lung la mine, n-ar înțelege nimic din drama mea de adult, și m-ar chema simplu la o înghețată. Pentru că un copil nu știe și nu vrea să rezolve traume, el știe să ofere prezență și atât. Dar dacă fetița care am fost m-ar chema acum la o înghețată, aș merge fără să pun întrebări. Pentru că, uneori, cea mai bună formă de nostalgie nu este să te întorci în trecut, ci să iei cu tine în prezent puțin din blândețea lui.

Problema nu este că idealizăm trecutul. Adevărata problemă este că trăim prezentul convinși că adevărata viață începe de mâine. Și abia când acel „mâine” vine, ne întoarcem și spunem: ce bine era atunci.

Înainte nu era mai bine. Era doar un alt fel de a fi noi.

Articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp