La 19 ani, am trecut printr-un abuz. Când sunt stresată, instinctiv îmi duc mâna în jurul gâtului...

foto: Profimedia

Cea mai grea parte a unui abuz fizic, nu este neapărat abuzul în sine. Cea mai grea parte este să-l cărăbănești cu tine din acel moment, fără o destinație anume, fără un termen stabilit. Pur și simplu îl iei după tine oriunde și oricând. Îl porți în privire, atunci când te uiți la cineva. Îl porți pe umeri, ca pe un rucsac în orice moment. Îl ții în mâini și îi accepți puterea cu care te strânge. Îl porți în picioare și te chinui să mergi drept fără să te împiedici. Îl porți pe buze, când încerci să zâmbești sau să spui ceva. Îl porți în suflet și în minte, iar de acolo nu-l vei scoate niciodată. Se așterne ca rugina pe metal. Abuzul nu este doar momentul în care tâmpla ta pulsează de la lovitura zdravănă de perete. Când îți simți propriul sânge cum se revarsă în firișoare pe față până îți atinge buzele și te forțează să guști din el, să vezi ce gust are durerea cu adevărat. Când corpul tău este acoperit de un curcubeu mov ca irisul și galben ca mijlocul florii de mușețel. Abuzul nu este doar momentul în care îți privești moartea cu colțul ochiului și realizezi că nu-i doamna cu coasa, așa cum vezi în filme, ci persoana căreia i-ai dat puterea să te distrugă și chiar a folosit-o. Abuzul nu este doar momentul în care singura bună practică de care mai ești capabil în momentul respectiv este rugăciunea, implorarea la Cel de Sus să te țină în viață.

Am trecut printr-un abuz fizic și emoțional, în urmă cu 7 luni. Aproximativ 213 zile din momentul în care singura replică rostită în gând, cu speranța că mă va auzi cineva, a fost: „Trebuia să-mi îmbrățișez familia mai tare ultima oară, pentru că aparent nu voi apuca să-i revăd”. Mi-a rămas blocată în creier, exact așa cum rămâne un titlu al unei cărți bune. Exact cum bați un tatuaj în piele.

Mi-am petrecut ultimele luni cu mine. Și mi-am dat seama cât de mult mă iubesc, când nu mă iubește un om care nu se iubește pe sine. Am observat câtă frumusețe se află pe chipul meu de când nu mai sunt privită de doi ochi care se uitau la mine cu toată ura din lume. Am observat cât de frumos este la mine în suflet de când nu mai este bordelul sufletelor rătăcite. Mi-am cunoscut feminitatea din momentul în care renunțasem să folosesc latura masculină ca mecanism de apărare. Când mă uit în urmă, încă mă văd pe mine, versiunea de dinainte de upgrade, și îmi doresc să o cuprind cu toată forța. Draga de ea... atât de inodoră, atât de fragilă, atât de întristată și umilită de propriile alegeri. 

Lăcrimez de fiecare dată când mă uit la pozele cu mine de dinainte. Pentru că mereu observ inocența chipului reflectat în poză. Văd fetița care a luat bacul, adolescenta care a intrat la facultate visând la viitor, în timp ce în prezentul ei bucuria era măsurată doar în jumătăți de măsură. Știam că orice clipă de bucurie are un preț mult prea scump ca să o pot simți până la capăt. Totul se simte altfel acum. Și aerul pe care îl inspir se simte mai curat, mai liber. Pot să râd cu gura până la urechi, fără să-mi fie frică că voi fi jignită. Pot vorbi, și pot avea propriile păreri fără să fiu oprită în ideea că „taci, că numai prostii zici”. Pot să mă bucur de o floare fără să aud „e doar o floare, ce reacționezi așa?” Pot să mă joc cu un animăluț de pe stradă fără critica că aduc purici în casă. Pot să cânt, să scriu, și arta mea să fie apreciată, nu ignorată. Ai înflorit așa frumos, copilă dragă... acum nu te mai compari cu alte fete ca să fii iubită cum meriți. Acum faci totul pentru tine.

Am știut mereu că inevitabilul se va întâmpla

Abuzul și manipularea emoțională făceau parte din rutina mea zilnică, încât chiar ajunsesem să cred că merit din plin modul urât în care sunt tratată. Am fost întrebată de absolut toată lumea: „De ce nu ai plecat dacă ai știut ce fel de persoană e?”. Nu știu. Nu îmi găsesc răspunsul nici măcar eu după atâta timp. Eram prizonieră într-o închisoare invizibilă, hrănită cu gogomănia lui „la bine și la greu”. Acel rău nu este echivalentul bătăilor, înșelatului, sau altor grozăvii pe care un om este capabil să le facă. Este foarte ușor să-ți dai cu părerea în asemenea cazuri, pentru că te gândești că cea mai bună variantă este să pleci, nu? Îmi pare rău să dezamăgesc persoanele care gândesc așa, dar este greu să pleci. Mereu crezi că schimbarea va veni într-o bună zi. În cele mai multe cazuri, manipularea este mecanismul captivității. 

Când iubești o persoană, nu o poți părăsi nici dacă se comportă cu tine oribil. Constant vei dori să îi oferi ajutor, deși nu ți-l cere nimeni, dar te doare pe tine modul în care acesta își trăiește viața. Eu am crezut până în ultimul moment că este imposibil să-mi facă mie așa ceva. Altor persoane, poate. Dar mie niciodată. Îmi proiectam imaginea singură și încercam să cred că așa gândește și el. Mi-am zis că, dacă a bătut-o și pe prima lui iubită, e conștient că a greșit și nu-și va repeta greșelile, mai ales cu mine. Abuzatorii știu foarte bine să te facă sa crezi că nu se va mai întâmpla din nou. Știu să te facă să simți iubire, doar ca să te țină lângă ei. Fac cele mai frumoase promisiuni, la care evident, cedezi. Abuzatorii, în cele mai dese cazuri, sunt oamenii pe care noi îi iubim. Oameni care ne cunosc slăbiciunile, care ne cunosc rănile trecutului, care știu momentele de vulnerabilitate maximă. Acești oameni distrug cu ceea ce le oferi. Nimic altceva. Orice frumos le oferi, îl folosesc ca armă împotriva ta. Îți pierzi total controlul asupra ta, pentru că cineva ajunge să te cunoască mai bine decât o faci tu. Te îndepărtează de ceea ce ești cu adevărat și te transformă în ceea ce vor să fii. Cum spuneam, eram atât de conștientă de ce urmează, încât în loc să cer ajutor familiei sau să apelez la serviciile Poliției Române, am ales să merg acasă ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Doar că, anumite persoane de la vremea aceea, reușiseră să sune la numărul de urgență 112, și datorită lor am înțeles că trebuie să îmi apăr dreptul la viață. Și pentru asta le mulțumesc.

Au urmat zile întregi în care eram perfect normală. Nu mă dureau rănile sau sufletul, cum mă durea să-mi văd părinții afectați atât de mult. Zi de zi, ba suna poliția pentru întocmirea anumitor proceduri și verificări, ba mergeam la spital pentru anumite verificări, ba la judecătorie pentru cererea unui ordin de protecție. O vedeam pe mama neputincioasă că nu mă putea ajuta, deoarece având 19 ani, eu trebuia să fac, să dreg, să semnez. Am confruntat direct sistemul judiciar și de apărare din România, și am încercat să îmi fac dreptate.

Eram verificată zilnic timp de 6 luni, printr-un dispozitiv monitorizat de poliție, stabilind o distanță de 200 metri între mine și el. Aveam parte de o siguranță artificială, de care țineam cu dinții. Procedurile medicale s-au dovedit a fi cu succes, eram bine, în afara faptului că pe tiroidă am rămas cu doi noduli, cauzați prin strangulare.

Și totuși, nu plângeam. Știam ce mi s-a întâmplat, știam cine mi-a făcut asta, deși nu am înțeles niciodată de ce. Mi-am petrecut toată vacanța de vară alături de oameni dragi. Am evitat să consult un psiholog, tot atât de mult cum evitam să stau singură. Mă credeam extrem de puternică. Eram chiar fericită că mintea mea reacționează atât de bine la traumă și că nu cad în butoiul cu melancolie. Până într-o seară. Simțeam că cineva mă sufocă și mă taie cu un obiect ascuțit. Am crezut că este un vis urât, doar că nu dormeam. Eram cu ochii deschiși, suflam greu și ceva îmi strângea stomacul cu putere. Îmi simțeam sângele cum țâșnește din rănile provocate de lamă. După aceste episoade, eram la fel. Zâmbăreață și plină de viață. Din momentul ăla uram când venea noaptea. Pentru că seară de seară, simțeam o pereche de mâini în jurul gâtului meu, și-mi lua aerul cu totul. Încercam să mă mențin trează cât de mult puteam doar ca să mă simt în siguranță. Așa mi-am dat seama cât de afectată eram de fapt.

Îmi aduc aminte că cel mai dureros moment nu a fost momentul ăla când încasam loviturile ca un sac de box. Ci când povesteam cu voce tare gesturi mici, care păreau neînsemnate, încă de dinainte de abuz. Gesturi evidente, care denotau comportament abuziv.

În cele 6 luni în care am fost sub protecția Poliției Române, pot spune că sentimentul de frică trecuse. Sau așa credeam eu. Știam că orice ar fi, un singur apel e de ajuns ca să fiu ajutată. Am avut norocul să am parte de avocați buni, cât și de ofițeri de poliție. Deși mi-am auzit remarca chiar și din partea unora, cum că „așa suntem noi femeile, că ne complăcem în situații de genul”, dar cea mai hilară a fost din seara cu pricina, când mi-a fost observat tatuajul căpșună, și mi s-a zis: „A, dar tu ești tatuată”, ca și cum cerneala ar fi o invitație la lovituri. Acum singura mea întrebare pentru domnul respectiv, pentru că nici nu s-a prezentat, este următoarea: „Dacă fetița ta ar fi venit acasă în asemenea circumstanțe, ce i-ai fi spus?”. În această perioadă, am transformat cioburile din mine în artă stil mozaic. Iar acum în lumina soarelui luminez de-a dreptul. Însă, data de 16 ianuarie se apropia rapid. Știam că trebuie să predau dispozitivul de protecție si că realitatea îmi bate la ușă curând, iar eu am redevenit o țintă în mintea mea. Subconștientul meu se degrada din nou ușor, ușor. Oamenii din jur deja începuseră să-mi reamintească faptul că el este liber, că de acum mă poate contacta, sau mai rău, să caute răzbunare. Din ziua aia, toate traumele, chiar și cele de care n-am știut că le am, sau poate credeam ca am scăpat de ele, s-au întors. Nopțile au devenit din nou o povară. Visez constant că sunt fugărită pe stradă, că sunt sufocată în somn, sau alte grozăvenii. Am crezut că este doar un episod creat de subconștientul meu. Dar, am realizat de fapt că abuzul încă este cu mine. La fel de proaspăt, deloc uitat, și poate mai prezent decât în vară.

Creierul uman nu reacționează întotdeauna în situații de șoc. Pot dura perioade semnificative până realizezi prin ce ai trecut, sau prin ce treci. Cea mai mare greșeală posibilă este faptul că alegi să ignori tot și să crezi că așa va trece de la sine. Așa am făcut și eu, și în momentul de față, trăiesc același coșmar din care am crezut că am scăpat. Am aflat curând că tulburarea de stres posttraumatic (PTSD), ar fi o cauză a stărilor mele actuale. Posibil, cel mai potrivit diagnostic pentru situații de genul.

Când sunt stresată, instinctiv îmi duc mâna în jurul gâtului, căutând nodulii de pe tiroidă. Uneori, doar ca să alung mâinile invizibile care simt că-mi țin gâtul și-mi taie respirația. Îmi simt inima cum bate cu putere când aud o ușă trântită. Simt cum mușchii mi se încordează de fiecare dată când cineva țipă la mine și caut cu disperare un scut în caz că situația ar putea să deraieze. Simt cum mă trec toate apele când îmi apar frânturi dureroase în cap și nu știu cum să scap de ele uneori. Mă deconectez de realitate în momente neașteptate și simt cum încerc să mă agăț de orice ca să nu mă duc în gol iar.

Fetiță dragă, cu părul roșu ca focul în soarele de iulie, te văd și acum în stația aceea părăsită. Ghemuită, în rochia ta cu lămâițe și sandale negre, lăsând noaptea să-ți mângâie rănile. Mi-e dor de tine, dar trebuie să te las acolo. Nu te mai pot lua cu mine în viitor, pentru că de fiecare dată când mă apropii, ceva se rupe. Am impulsul să vin fugind spre tine, să te ridic de jos, și să-ți povestesc tot ce s-a întâmplat de atunci. Știu că te doare să fii abandonată, așa cum ai fost mereu, dar a trebuit să renunț la tine. Cândva, ți-am promis că vei fi bine. Îmi doresc să te uiți la mine și să fii mândră de mine. Tot ce ți-ai dorit cândva, cu toată ființa, acum se întâmplă. Tot ce fac acum este pentru tine, sperând că într-o zi, mă voi uita înspre tine, și nu vei mai fi jos, ci dreaptă, frumoasă așa cum ai fost mereu, dar nu ai știut să te privești, cu zâmbetul larg pe față. Ca ultim act de iubire din partea mea, te las în urmă. Știu că crezi că ai dezamăgit o persoană dragă ție căreia îi porți dorul. Într-o zi, când nu te vei aștepta, persoana aia îți va arăta că de fapt, a fost lângă tine mereu.

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp