foto: Profimedia
Dacă i-aș spune bunicii mele că am depresie probabil ar crede că am fost deocheată și mi-ar da cu agheazmă în vârful frunții. Dacă i-aș spune că dimineața sunt epuizată și nu sunt bună de nimic, deși totuși am dormit toată noaptea, mi-ar spune că lenea e cucoană mare care n-are de mâncare. Ea nu știa de termenul „burnout”. Cum să știe? Printre războaiele și foametea din vremea aia numai de depresie nu era timp. Pe atunci mai era un junghi sub coastă de la seceră, care trecea după un cincizeci de răchie de prună și o mămăligă fierbinte cu puțină brânză. Când îi mai lovea urâtul, mai tăiau un braț de lemne ca să fie acolo sau verificau vacile de pe imaș.
Bunicul nu știa de anxietate, dar cunoștea bine încremenirea de pe prispă, cu ochii pierduți în nucul de la poartă. Azi îi spunem disociere, atunci era „a sta pe gânduri ca baba pe scânduri”.
Pe lângă numele de familie, pământul și moșiile lăsate moștenire, ne-au lăsat și cu un borcan plin de traume, etichetat cu „așa e viața, cum le rânduiește Cel de Sus”. Ne-au lăsat o lume mai sigură, dar și datoria de a ara câmpurile lor emoționale pline de mărăcini nespuse.
Au supraviețuit tăcând, ca să vorbim noi astăzi. Iar mersul la psiholog nu ne face slabi, ci prima generație, generația „de puf,” cum ni se mai spune, care nu confundă supraviețuirea cu viața. Generația care a înțeles că durerea nu trebuie să fie o medalie purtată până la mormânt. Alegem terapia, nu pentru că suntem mai firavi, ci pentru că suntem destul de puternici să deschidem borcanul ăla și să nu ne mai fie frică de ce găsim în el.
Dacă m-aș uita în ochii lor de atunci, i-aș întreba unde și-au ascuns plânsul când le murea ultima speranță la colectivizare sau când seceta le crăpa pământul de sub picioare. Probabil mi-ar răspunde cu o tăcere grea, aceeași care s-a transmis prin cordonul ombilical, din mamă în fiică, până la mine.
Noi suntem cei care nu mai acceptă ca „destinul” să fie o scuză pentru nefericire. Ei au clădit cu brațele, noi încercăm să clădim cu mintea. Și chiar dacă bunica mi-ar mai descânta o dată de deochi, azi aș lăsa-o să o facă, zâmbindu-i cu îngăduință. Agheazma aia era singura formă de terapie pe care și-o permitea o lume care n-avea voie să simtă, ci doar să reziste.
Ne vindecăm pe noi, ca să îi vindecăm simbolic și pe cei din urmă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
-Antonia Zugravu- contributor Republica.ro- 17 mai 2026-
Ca să acceptăm că „destinul” poate fi o scuză pentru nefericire, ar trebui să definim fericirea, dragă și stimabilă domnișoară. Iar asta e greu de făcut, fiindcă e imposibil să găsești numitorul comun. Pentru unii „fericirea” e să-și admire Ferrari-ul din garaj în timp ce-și numără banii din conturi, pentru cei mulți e de-ajuns ca munca lor să acopere nevoile familiei…
Antiteza asta dintre ei (care au clădit cu brațele!) și noi (ăștia de încercăm să clădim cu mintea!) e total nepotrivită. Generațiile se succed firesc și e normal ca descântatul de deochi să devină caduc.
(Fac o paranteză: trăim vremuri în care „suplimentele alimentare” înlocuiesc cu brio „agheasmele” trecutului)
Bunicii noștri chiar nu știau ce-i „burn”-autul. Își vedeau de treabă până la capăt…
-17 mai 2026-
Doar că generațiile din trecut nu priveau propria existența în acest context. Teama de moarte era compensată de credință și de nădejdea unei vieți eterne în lumea cealaltă. Oamenii erau resemnați sau mulțumiți până la urmă cu propria soartă . Psihologul era preotul și tratamentul- credința în Dumnezeu.
Evoluând și avansând în toate domeniile -oare?!- omul de azi nu se mai mulțumește cu atât. Vrea răspunsuri , soluții și vindecări concrete, caută fericirea în lumea aceasta nu în cealaltă.
Îmi permit ,cu speranța că nu voi întrista pe nimeni, să citez un alt mare scriitor român ,Mihail Sadoveanu, care în prologul unui capitol din "Frații Jderi " spunea : " Avem odihna vântului și tihna apelor/ Numai în moarte ne găsim liniștea/ Că atunci vedem fața lui Dumnezeu " .