România are nevoie de leadership empatic, nu doar de tehnocrați

foto Inquam Photos / Codrin Unici

Din anii ’90 încoace, România trăiește o succesiune de reforme necesare, dar traumatizante – impuse sub presiune externă și plătite social intern. De la privatizările și disponibilizările dictate de FMI și Banca Mondială, la criza financiară globală, pandemia și actuala criză a deficitului bugetar, fiecare val a adâncit un ciclu de frică și neîncredere. „Modernizarea” a fost lozinca constantă, dar rareori i s-a dat un sens pentru oameni. Statul s-a modernizat pe hârtie, dar s-a golit de dimensiunea umană care îi dă viață.

România nu suferă doar de dezechilibre bugetare, ci și de oboseala unei societăți mereu în defensivă, mereu adaptându-se la o nouă „criză inevitabilă”. În lipsa unei viziuni care să transforme sacrificiul în sens, fiecare ajustare politică devine o traumă colectivă. Reformele nu se petrec doar în bugete și organigrame – ele se petrec în oameni. Sub fiecare tabel Excel și discurs despre „eficiență” se află o poveste: un funcționar care nu mai doarme de teamă, o familie care își calculează din nou ratele, un tânăr care se întreabă de ce să mai rămână într-o țară care îl tratează ca pe o cantitate neglijabilă.

Astfel, pentru mulți români, reformele repetate au devenit un mod de viață, ducând la un doliu social prelungit pe care nimeni nu îl recunoaște oficial. Fiecare val de schimbare aduce nu doar concedieri, ci și teamă și nesiguranță. Într-o țară unde cuvântul „reformă” a fost golit de sens, politica se simte ca o pierdere repetată – a încrederii, a stabilității, a demnității.

Răspunsurile la aceste traume sunt previzibile, dar ignorate de liderii politici. Unii oameni luptă – ies în stradă, se organizează, protestează. Alții fug – caută siguranță în alte cariere sau emigrează. Cei mai docili se supun, sperând că pasivitatea îi va proteja. Tot mai mulți se deconectează complet, devenind apatici și dezinteresați de politică sau civism.

Aceste pierderi emoționale, nenumite și netratate sunt teren fertil pentru populism și resentiment. Liderii autoritari nu apar din neant – ei se nasc din frica și oboseala colectivă, din nevoia oamenilor de a simți că cineva îi vede și îi apără. Dacă guvernele continuă să vorbească despre cifre fără să vorbească despre oameni, România va repeta același scenariu: reforme contabile care produc dezechilibru social și o „modernizare” care erodează exact ceea ce ar trebui să salveze – încrederea în instituții și în viitor.

Crizele nu devin toxice doar din cauza deciziilor greșite, ci și din cauza modului în care sunt comunicate. Autoritățile tratează adesea oamenii ca pe niște spectatori, nu ca pe adevărați parteneri, respectați și implicați. Limbajul oficial rămâne rece, tehnocratic: deficit, ajustare, eficiență. Când un ministru anunță o tăiere de posturi ca pe o victorie contabilă, mesajul implicit este că unii oameni sunt „costuri”, nu contribuabili la binele comun. În astfel de momente, chiar și cea mai rațională măsură își pierde legitimitatea, pentru că lipsește recunoașterea suferinței.

Un guvern care comunică doar cifre produce panică şi resentiment, nu încredere. Un guvern care explică doar „ce” face, dar nu și „de ce”, pierde sprijinul chiar și atunci când are dreptate. Iar un guvern care nu vorbește despre oameni, ci doar despre economii, riscă să guverneze un vid – o țară de cetățeni alienați și absenți din propriul contract social.

Adevărul este că orice reformă produce pierdere. Întrebarea nu este dacă oamenii vor resimți durerea schimbării, ci dacă statul are maturitatea de a o gestiona cu sens, empatie și respect.

Comunicarea empatică nu înseamnă slăbiciune sau un slogan woke, ci strategie de guvernare şi de supraviețuire democratică. Într-un context de neîncredere și oboseală socială, singura formă de autoritate care mai funcționează este cea bazată pe ascultare și onestitate.

Asta înseamnă să recunoști stresul, să onorezi contribuțiile, să spui adevărul cu grijă. Să numești pierderile, dar și să arăți sensul lor. Un lider matur nu ascunde durerea unei reforme sau dă vina pe presiunea externă, ci o asumă și o conectează la un scop mai înalt: servicii publice mai bune, instituții în serviciul cetățeanului, o guvernare mai justă. Doar așa o societate poate accepta sacrificiul ca pe o investiție, nu ca pe o umilință.

Reformele autentice se construiesc pe trei piloni: valoare publică, legitimitate și capacitate. Valoarea publică înseamnă să arăți concret ce beneficii aduc schimbările pentru cetățeni, nu doar pentru aranjamente bugetare. Legitimitatea cere sprijin prin încredere și transparență, nu prin frică sau resemnare. Capacitatea presupune instituții cu resurse și competențe reale, nu indolență și nepotism. Când aceste trei dimensiuni sunt dezechilibrate, reforma devine toxică: eficientă pe hârtie, dar devastatoare în realitate.

Azi, România are nevoie de leadership empatic, nu doar de tehnocrați. De lideri care nu confundă duritatea cu anvergura politică și care înțeleg că protejarea demnității umane este o condiție a stabilității politice.

Empatia nu este un lux moral, ci moneda credibilității. Fără ea, nicio reformă nu va reuși, pentru că nu va fi trăită ca o construcție comună, ci ca o impunere. Cu ea, chiar și cele mai dificile ajustări pot deveni începutul unei noi înțelegeri între stat și societate – o reînnoire a contractului social, bazată pe respect reciproc și sens comun.

În cele din urmă, guvernarea empatică nu este despre milă, ci despre demnitate. Iar demnitatea nu costă bani – dar absența ei costă totul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp