foto Inquam Photos / Codrin Unici
Din anii ’90 încoace, România trăiește o succesiune de reforme necesare, dar traumatizante – impuse sub presiune externă și plătite social intern. De la privatizările și disponibilizările dictate de FMI și Banca Mondială, la criza financiară globală, pandemia și actuala criză a deficitului bugetar, fiecare val a adâncit un ciclu de frică și neîncredere. „Modernizarea” a fost lozinca constantă, dar rareori i s-a dat un sens pentru oameni. Statul s-a modernizat pe hârtie, dar s-a golit de dimensiunea umană care îi dă viață.
România nu suferă doar de dezechilibre bugetare, ci și de oboseala unei societăți mereu în defensivă, mereu adaptându-se la o nouă „criză inevitabilă”. În lipsa unei viziuni care să transforme sacrificiul în sens, fiecare ajustare politică devine o traumă colectivă. Reformele nu se petrec doar în bugete și organigrame – ele se petrec în oameni. Sub fiecare tabel Excel și discurs despre „eficiență” se află o poveste: un funcționar care nu mai doarme de teamă, o familie care își calculează din nou ratele, un tânăr care se întreabă de ce să mai rămână într-o țară care îl tratează ca pe o cantitate neglijabilă.
Astfel, pentru mulți români, reformele repetate au devenit un mod de viață, ducând la un doliu social prelungit pe care nimeni nu îl recunoaște oficial. Fiecare val de schimbare aduce nu doar concedieri, ci și teamă și nesiguranță. Într-o țară unde cuvântul „reformă” a fost golit de sens, politica se simte ca o pierdere repetată – a încrederii, a stabilității, a demnității.
Răspunsurile la aceste traume sunt previzibile, dar ignorate de liderii politici. Unii oameni luptă – ies în stradă, se organizează, protestează. Alții fug – caută siguranță în alte cariere sau emigrează. Cei mai docili se supun, sperând că pasivitatea îi va proteja. Tot mai mulți se deconectează complet, devenind apatici și dezinteresați de politică sau civism.
Aceste pierderi emoționale, nenumite și netratate sunt teren fertil pentru populism și resentiment. Liderii autoritari nu apar din neant – ei se nasc din frica și oboseala colectivă, din nevoia oamenilor de a simți că cineva îi vede și îi apără. Dacă guvernele continuă să vorbească despre cifre fără să vorbească despre oameni, România va repeta același scenariu: reforme contabile care produc dezechilibru social și o „modernizare” care erodează exact ceea ce ar trebui să salveze – încrederea în instituții și în viitor.
Crizele nu devin toxice doar din cauza deciziilor greșite, ci și din cauza modului în care sunt comunicate. Autoritățile tratează adesea oamenii ca pe niște spectatori, nu ca pe adevărați parteneri, respectați și implicați. Limbajul oficial rămâne rece, tehnocratic: deficit, ajustare, eficiență. Când un ministru anunță o tăiere de posturi ca pe o victorie contabilă, mesajul implicit este că unii oameni sunt „costuri”, nu contribuabili la binele comun. În astfel de momente, chiar și cea mai rațională măsură își pierde legitimitatea, pentru că lipsește recunoașterea suferinței.
Un guvern care comunică doar cifre produce panică şi resentiment, nu încredere. Un guvern care explică doar „ce” face, dar nu și „de ce”, pierde sprijinul chiar și atunci când are dreptate. Iar un guvern care nu vorbește despre oameni, ci doar despre economii, riscă să guverneze un vid – o țară de cetățeni alienați și absenți din propriul contract social.
Adevărul este că orice reformă produce pierdere. Întrebarea nu este dacă oamenii vor resimți durerea schimbării, ci dacă statul are maturitatea de a o gestiona cu sens, empatie și respect.
Comunicarea empatică nu înseamnă slăbiciune sau un slogan woke, ci strategie de guvernare şi de supraviețuire democratică. Într-un context de neîncredere și oboseală socială, singura formă de autoritate care mai funcționează este cea bazată pe ascultare și onestitate.
Asta înseamnă să recunoști stresul, să onorezi contribuțiile, să spui adevărul cu grijă. Să numești pierderile, dar și să arăți sensul lor. Un lider matur nu ascunde durerea unei reforme sau dă vina pe presiunea externă, ci o asumă și o conectează la un scop mai înalt: servicii publice mai bune, instituții în serviciul cetățeanului, o guvernare mai justă. Doar așa o societate poate accepta sacrificiul ca pe o investiție, nu ca pe o umilință.
Reformele autentice se construiesc pe trei piloni: valoare publică, legitimitate și capacitate. Valoarea publică înseamnă să arăți concret ce beneficii aduc schimbările pentru cetățeni, nu doar pentru aranjamente bugetare. Legitimitatea cere sprijin prin încredere și transparență, nu prin frică sau resemnare. Capacitatea presupune instituții cu resurse și competențe reale, nu indolență și nepotism. Când aceste trei dimensiuni sunt dezechilibrate, reforma devine toxică: eficientă pe hârtie, dar devastatoare în realitate.
Azi, România are nevoie de leadership empatic, nu doar de tehnocrați. De lideri care nu confundă duritatea cu anvergura politică și care înțeleg că protejarea demnității umane este o condiție a stabilității politice.
Empatia nu este un lux moral, ci moneda credibilității. Fără ea, nicio reformă nu va reuși, pentru că nu va fi trăită ca o construcție comună, ci ca o impunere. Cu ea, chiar și cele mai dificile ajustări pot deveni începutul unei noi înțelegeri între stat și societate – o reînnoire a contractului social, bazată pe respect reciproc și sens comun.
În cele din urmă, guvernarea empatică nu este despre milă, ci despre demnitate. Iar demnitatea nu costă bani – dar absența ei costă totul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Problema este tocmai ca nu s-a făcut reformă iar acum trebuie reduse urgent cheltuielile, mârlănia fiind că se taie mai mult de la cei care nu au beneficiat de pomenile electorale iar acelora nu ai ce să le explici mai ales că lor le scade puterea de cumpăr de când a preluat Ciolacu rotativa.
Cetățenii patriei sunt împărțiți în două categorii: unii cu munca, alții cu șunca, exact ca în vremurile de glorie ale socialismului victorios. Baiul e că „proletariatul” s-a împuținat drastic. De la vreo 10 milioane de muncitori în fabricile socialiste am ajuns la 3,5 milioane de fraieri ce încă mai cred că munca pe bune e motorul dezvoltării.
Guvernanții ne tot îndeamnă să consumăm mai mult, cică așa „crește” economia. Eu nu pot înțelege (nici să-mi dai cu parul în cap!) cum te poți „dezvolta” cheltuind mai mult decât ai.
Da' ce știu eu, un bătrânel fără dinți de la „țară”? Poate că Ilie Bolojan are dreptate când își încruntă sprânceana. Poate că și Ciolacu a avut „dreptatea” lui când a făcut „rotativa” cu Ciucă. Poate că asta merităm când nu ne pasă de alegerile pe care le facem și ne lăsăm „vrăjiți” de lozinci electorale...
Să ne fie de bine: asta vrem, asta avem! Pe cei care încă mai cred că suveraniștii „reprezentați” de Georgescu ar putea fi soluția salvatoare îi îndemn să se mai gândească. Nu strică niciodată să măsori de două ori înainte de a tăia o dată...
Crăciunul se apropie cu pași repezi. Ce ziceți, n-ar fi mai bine să tăiem pensiile speciale și să „postim” la caltaboși, cârnați, tobă, jumeri și alte bunătăți?
Îmi vine să plâng, dar o las pe altădată...
Dacă te împrumuți pentru asta, da, se justifică dar dacă cheltui banii pe pomeni și investiții inutile gen parcuri la sat, poduri spre nicăieri și așa mai departe, nu se obține efectul respectiv.
Ancuța Hansen, dar de mai bine de trei decenii vorbim despre aceleași lucruri, pe care le dorim, dar care nu ni se întâmplă. Și, pâna la urmă, care sunt napăstuiții care resimt durerea schimbării? Șirurile interminabile de posesori de SUV-uri care așteaptă în intersecții culoarea verde? Proprietarii de vile din zonele metropolitane și cei ai caselor de vacanțe de pe întreg cuprinsul patriei, beneficiarii așa-ziselor pensii speciale si de serviciu, niște privilegii neadmise de Constituție, dar apărate de o Curte Constituțională care se bucură de ele? Clientela politică de partid care umple administrația locală? Restul beneficiarilor de sinecuri din posturile publice care include cunoștințe, rude, cumetri, amante? Dv, Ancuța, îi introduceți pe toți în aceeași oală a napăstuiților reformei, a tăierilor și reducerilor. Nu e deloc așa. Nu toți românii suportă la fel valurile de schimbare ale reformelor, cu frică și neîncredere, care duc "la un doliu social prelungit". Dacă mulți români nevoiași pot fi priviți cu empatie, întelegere și au nevoie de explicații din partea decidenților, mulți alții nu resimt în același mod criza. Teama lor este să nu-și piardă privilegiile, influența, averile...