(foto: Inquam Photos / George Călin)
România se află într-un moment de răscruce energetică, însă dezbaterea publică rămâne captivă unor termeni pompoși și- de multe ori- greșit înțeleși. Auzim frecvent sintagma „România- hub energetic regional”, o etichetă care hrănește un tip de mândrie cu rădăcini în mitologia industrială de dinainte de 1989. O analiză rece, profesionistă, lipsită de sloganuri ar putea să ne ducă la concluzia că ideea de „hub energetic regional” poate fi o capcană strategică.
Paradigma actuală, care privește România ca pe un viitor mare exportator de energie, este echivalentă cu statutul unei țări care-și dă peste granițe materia primă brută. Adevărata oportunitate nu constă în a vinde molecule de gaz vecinilor, ci în a folosi acest surplus energetic intern pentru a genera valoare adăugată. Dezbaterea ar trebui să fie limpede și bazată pe argumente: alegem să fim un simplu „furnizor” de resurse energetice ieftine? Sau folosim energia posibil abundentă și la un cost bun (având în vedere exploatările din Marea Neagră și viitoarele capacități care vor fi construite) pentru a alimenta potențiale centre de date pentru AI? O dăm celor din jur sau o utilizăm pentru a revigora industria siderurgică ori pentru a atrage producători auto care caută costuri operaționale mici?
Competitivitatea Europei suferă din cauza prețurilor mari la energie. România are șansa de a merge contra curentului, transformând „mixul” său energetic divers nu într-un produs de export, ci într-un motor de reindustrializare și (re)tehnologizare.
Într-o discuție cu Lucian Mircescu, Manager Afaceri Instituționale PPC România, publicată pe platforma Republica, abordăm mitul „România- hub energetic regional”. Și formulăm o întrebare fundamentală de strategie economică: ce facem cu energia pe care o producem?
Mai multe despre tot ce înseamnă potențialul real al României în acest domeniu, dar și ideile nocive pe care le îmbrățișăm adesea puteți citi aici și aici, în episoadele anterioare ale seriei „Dincolo de priză. Mituri despre energia din România”, realizată în colaborare cu PPC România.
Declarațiile lui Lucian Mircescu, pe scurt:
„Eu am dificultăți în a înțelege ce înseamnă hub energetic. Temerea mea e că funcționăm cu niște mitologie ante-1989 care nu ne face bine, ne crește doar un soi de mândrie națională”
„Dacă aș avea energie în abundență, aș fi mai puțin preocupat să o export, dar aș fi mai interesat să o consum pe teritoriul țării mele, să fiu competitiv și să atrag investiții”
„Vorbim foarte mult despre explozia AI-ului. Inteligența Artificială, ca să existe, are nevoie de centre de date care sunt profund energofage. Mai bine devenim un hub de hosting al unor ferme de AI, decât hub energetic”
„N-avem hub, dar avem mix: hidro, eolian, fotovoltaic, nuclear, gaz și cărbune. Nu cred că ne lipsește ceva, poate doar la geotermal am putea sta mai bine”
„Ca țară, ar trebui să fim interesați să producem energie electrică, să o ducem la un preț cât mai jos și în felul ăsta să ne impulsionăm economia”
Discuția pe larg cu Lucian Mircescu, Manager Afaceri Instituționale PPC România, mai jos:
Auzim în stânga și-n dreapta că România ar putea fi, sau este deja, un „hub regional” pentru energie. E corectă această sintagmă pe care ni-o atribuim?
În primul rând, ce înseamnă hub energetic? E o sintagmă folosită foarte des. Recunosc, eu am dificultăți în a o înțelege exact. Dacă cei care o folosesc se referă la România ca la un furnizor strategic pentru regiune, trebuie să ne punem o altă întrebare legată de valoarea adăugată. Dacă ai un surplus de energie electrică și îl vinzi, e exact ca și cum ai exporta materie primă brută, nu? Oare ar fi mai indicat, poate, să folosim acea materie primă pentru a crea niște produse mult mai sofisticate? Dacă aș avea energie electrică în abundență, aș fi mult mai puțin preocupat să o export. Aș fi interesat să o consum pe teritoriul țării mele, să fiu foarte competitiv ca țară prin prețul mic la energie și, astfel, să atrag investiții masive.
Dumneavoastră spuneți că între a fi un hub energetic regional- sună bine, dar poate nici nu știm exact ce înseamnă- și a fi, de exemplu, un hub pentru ferme de servere AI, varianta a doua e de preferat?
Exact. Ne uităm în zilele astea și vorbim enorm despre explozia AI-ului. Dar AI-ul, ca să existe, are nevoie de centre de date care sunt consumatoare mari de energie. De ce să nu le aducem aici? Sau poate vorbim despre o renaștere a industriei siderurgice, poate construim un nou Alro în România. Sunt suficiente sectoare economice care au nevoie vitală de un preț bun al energiei. Uitați-vă la industria auto. România are exemple serioase, dar o fabrică de la Pitești poate deveni mai puțin competitivă în cadrul grupului decât una din Maroc, tocmai pentru că Marocul ar putea oferi un preț la energie mai bun. Europa suferă în acest moment de o problemă de competitivitate economică generată de prețul ridicat la energie. Ca stat, ar trebui să avem interesul de a duce prețul cât mai jos, ca să ne impulsionăm economia reală. Temerea mea cu acest concept de „hub energetic” este că funcționăm cu o mitologie de dinainte de 1989 care nu ne face bine, doar ne gâdilă un soi de mândrie națională.
Dacă nu suntem hub, cum stăm la capitolul producție? Cum arată feliile acestui tort energetic pe care-l producem în România?
Avem un mix energetic cât se poate de divers. N-avem hub, dar avem mix. Avem hidro, avem eolian, avem fotovoltaic- atât parcurile mari care tranzacționează pe piețe, cât și cei trei gigawați de la prosumatori, care nu sunt imediat vizibili în graficele Transelectrica, dar sunt cât se poate de reali și ajută consumul individual. Avem gaz, avem nuclear și încă avem cărbune. Deci avem toate sursele, nu cred că ne lipsește ceva major, poate doar pe zona geotermală am putea sta mai bine. Și urmează să avem din ce în ce mai multe capacități de stocare, sunt anunțate proiecte serioase pentru anii următori.
Ok. Mixul îl avem. Dar avem și echilibrul? Sau riscăm să nu îl avem?
Avem mixul, dar dincolo de diversitate, ai nevoie de cantitate. Degeaba am eu un mix foarte divers, dacă el nu ne ajută să ne acoperim cererea totală. De altfel, acesta este unul dintre motivele pentru care avem un preț foarte ridicat în România în anumite momente. Sunt intervale orare ale zilei când ne acoperim nevoia, dar sunt altele- de regulă dimineața și seara, când cererea e mare în toată Uniunea Europeană și când nu reușim să ne acoperim consumul din resurse internă. Avem producție insuficientă în acele vârfuri.
Și soluția se află în stocare?
Nu doar stocarea este soluția. Soluția e să stimulăm apariția de noi capacități și sunt destul de încrezător că vom ajunge din nou în punctul de a ne acoperi nevoile. Până în 2030 ar urma să apară mii de megawați din regenerabile. Sigur, o mie de megawați din eolian sau fotovoltaic nu înseamnă producție în bandă (continuă), ci intermitentă, cu un randament de 20-30% pe an. Dar avem în plan Unitatea 3 de la Cernavodă pentru începutul anilor 2030, avem modernizarea reactorului 2, avem centrale noi pe gaz care ar trebui să apară. Și- cel mai important- capacitățile regenerabile combinate cu stocarea pot ajuta semnificativ, pentru că au costuri mult mai mici.
Tot la prețuri ne întoarcem, pentru că asta interesează pe toată lumea. Cum influențează transportul și distribuția energiei prețul final de pe factura consumatorului?
Aici e o piață cu totul aparte. Dacă te uiți la sistem, ai producția (unde fiecare are costul lui- vânt, cărbune, gaz), dar pentru ca energia să ajungă fizic la oameni, ea trebuie să treacă prin niște linii. Ai liniile de înaltă tensiune- acei stâlpi uriași pe care îi vezi pe câmpuri- care sunt ale Transelectrica. Apoi energia intră în rețelele de distribuție de medie și joasă tensiune, care alimentează localitățile și gospodăriile. Întreținerea acestor stâlpi, cabluri, puncte de transformare costă. E greu să dau o valoare fixă, dar cam o treime din costul final al facturii este reprezentat de această componentă de transport și distribuție. Important de știut e că acest cost nu se tranzacționează pe bursă, ci este fix, reglementat de ANRE. El nu e influențat de piața liberă, ci de planurile de investiții pe care distribuitorii le propun și ANRE le aprobă.
Există și nemulțumiri legate de racordare. Dacă vrei să construiești o fabrică sau un cartier de blocuri la ieșirea din București, în câmp, costurile sunt uriașe.
Da, pentru că nu ai rețea în apropiere. Aceeași problemă o are și distribuitorul, și transportatorul. Gândește-te că vrei să faci o fabrică într-o pustietate. Trebuie să tragi rețeaua de la distanțe mari. Sau poate ești lângă rețeaua unui sat, dar ea nu are capacitatea necesară pentru o fabrică, deci trebuie întărită. Cine plătește asta? Această componentă de racordare vine cu niște costuri substanțiale. E o realitate: vrei să intri în joc, trebuie să accepți că infrastructura costă. Trebuie judecat de la caz la caz, dar inginerul îți va spune care e soluția tehnică și de aici va reieși, implicit, costul.
Câteva concluzii personale, în urma acestei discuții cu Lucian Mircescu: miza reală a rezervelor din Marea Neagră și construcția capacităților viitoare de producție și stocare nu ar trebuie să fie vânzarea ieftină la export, ci utilizarea strategică a resurselor pentru a construi o industrie locală capabilă să genereze plusvaloare reală. În definitiv, este vorba de alegerea dintre a fi un simplu comerciant de materii prime și a deveni un jucător tehnologic relevant, ce poate defini motorul prosperității României în următoarele decenii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.