Scrisoare către Augustin. Ordinea spontană: intervenționismul îi poate reduce eficiența, dar nu și ponderea covârșitoare în Occident (V)

Foto: Inquam Photos / Marin Raica

Dragă Augustin, primele exemple pe care le voi utiliza pentru a ilustra cum se modifică tradiția de reguli sunt din secolul al XVI-lea și din ultimele șapte opt decenii. Deși pare surprinzător, secolul al XVI-lea este comparabil din perspectiva progresului cu secolul nostru; schimbările economice au fost rapide și au avut loc multe inovații, s-au inițiat multe întreprinderi și au avut loc multe investiții[71]. Pot chiar să afirm că unele invenții de atunci ce s-au transformat în inovații au fost chiar mai importante decât sunt unele invenții din prezent referitoare la tehnologia informației și la inteligența artificială, din moment ce, în unele cazuri, acestea din urmă sunt doar noi modalități de a înainta mai eficient pe căile deschise de invenții din secolul al XVI-lea.

Atunci au avut loc unele descoperiri ce au avut o largă răspândire. Între acestea, „ținerea contabilității cu intrare dublă a introdus în practica afacerilor nu numai beneficiile ei directe pentru contabilitate, dar de asemenea și distincția obiectivă între ‘firma’ ca atare și partenerii care erau doar proprietarii și (sau) directorii ei” (ibidem, p. 37, subl. n.). Pe aceeași idee, Robertson continuă referitor la secolul XVI: „The rise of financial science was a necessary condition of the growth of capitalism (subl. n.). It enlarged the institution of private property by mobilising all forms of capital and removing the obstacles which differences of time and place might set in the way of its profitable employment. It allowed capital to become impersonal and abstract, a mere counter of general purchasing power, of general productive capacity. It enabled one to invest capital in an undertaking and withdraw and dispose of one’s holding at will without withdrawing any of the equipment of the undertaking or interfering with the business in any way—the transfer being made in paper which represents a share in the undertaking. It is by attaining to impersonality and so to mobility that capital has gained in strength and security (sublinierile mele)…”[72]. Iar concluzia lui Robertson este clară: „un sistem adecvat de contabilitate este una dintre condițiile culturale (subl. n.) necesare pentru apariția capitalismului”[73]. Niciuna dintre invențiile din prezent nu au fost necesare pentru nașterea și creșterea capitalismului, deși s-ar putea ca progresul tehnic să fie o necesitate a capitalismului.

În secolul al XVI-lea au avut loc și numeroase inovații care au țintit la eliminarea moralei asociate cu justiția distributivă promovată de autoritățile laice, dar și de biserică în perioada Evului Mediu. Au avut loc evoluții care, în sinteză, pot fi caracterizate ca o fericită împletire a statului renascentist cu spiritul capitalist, și în special cu cel al comercianților și a celor care au gândit ca ei. Sfârșitul Evului Mediu a fost caracterizat de începutul declinului monopolurilor exercitate de bresle (gilds), declin ce s-a accentuat după secolul al XVI-lea atât din cauza extinderii piețelor în general, cât și din motive religioase, mai ales în țările protestante. A existat o creștere viguroasă a opoziției față de reglementări și monopoluri. A început declinul agriculturii medievale și extinderea unei agriculturi bazate pe enclosures, apărute prin desființarea teritoriilor comunale și a asolamentelor trienale practicate în Evul Mediu, ceea ce a permis apariția, după o îndelungată întrerupere, în secolul al XVIII-lea, a fermierilor capitaliști, interesați de progresul tehnic, care este privit ca sursă de profit[74].

În secolul al XVI-le se dezvoltă o întreagă dezbatere despre libertățile omului, cu Luis de Molina susținând ideea că omul poate realiza lucruri bune prin cooperare, ceea ce, în combinație cu probabilismul lui Bartolome de Medina (dominican), dezvoltat în special de iezuiți, au dus la întărirea libertății de a încheia contracte, care, în combinație cu proprietatea privată a dus la dezvoltarea celei mai complexe structuri economice abstracte pe care o recunoaște oricine, și anume la diviziunea muncii[75]. Ideea că aducerea de dovezi în favoarea unei restricții economice cade în sarcina celui care susține restricțiile este fondată pe aceste concepte. Tot probabilismul, care susține că în problemele de morală aflate în dispută, orice curs care are șanse reale trebuie urmat, chiar dacă alt curs pare mai probabil, a stat la baza eliminării mai târziu, a unor restricții morale referitoare la acordarea de credite cu dobândă și la alte comportamente economice[76]. Toate acestea au permis extinderea comerțului și dezvoltarea finanțelor.

Dezvoltarea finanțelor și așa numita „revoluție a prețurilor” din secolul al XVI-lea a permis apariția gândirii referitoare la legătura dintre oferta de bani și inflație. În Evul Mediu se știa că oferta unui bun îi determină acestuia valoarea, și așa se gândea și referitor la valoarea banilor. Nu exista nici concepția că valoarea banilor depinde de cantitatea de bunuri pe care o cumpără. Se pare că și Copernic face această greșeală în raportul elaborat la cererea regelui Sigismund al Poloniei în 1517 și publicat în 1526 și, în consecință, nu vede legătura dintre cantitatea de bani și inflație[77], chiar dacă Rothbard[78] îl consideră fondatorul teoriei cantitative a banilor, iar alți istorici îl consideră printre fondatori[79]. Se pare că abia consilierii regelui Sigismund sunt primii care, în jurul anului 1540, descoperă în practică „the central tenet of the quantity theory of money, namely that there was a connection between the money supply and the level of prices”, înainte lui Azpilqueta Navaro, Juan de Molina sau Jean Bodin[80]. În Anglia, dezbaterile importante pe probleme monetare apar în secolul XVII, constituind punctul de plecare al teoriilor monetare, importante reforme, constituirea Băncii Angliei în 1694 după ce numeroase astfel de proiecte fuseseră respinse, și crearea condițiilor pentru adoptarea standardului aur în Marea Britanie în secolul XVIII[81].

Toate aceste tendințe au subminat morala justiției distributive, care în formele ei de început a însemnat doar o simplă justificare a distribuției oamenilor pe diferite ocupații, fie ca efect al providenței asupra distribuției condițiilor care îl acompaniază pe fiecare, fie din cauze naturale care dau înclinațiile pentru anumite ocupații (Toma de Aquina). În Evul Mediu ea a fost un concept ce exprima atitudine împotriva lenei, a avariției, a împrumuturilor cu dobândă, ori ca instrument de a indica datoria față de o ocupație profesională. Ea era apărată, mai ales în perioade de inflație, prin control asupra prețurilor[82].

În numele justiției distributive și împotriva pieței, vânzătorii care cer un preț doar cu un grano mai mare pot fi condamnați la galere în Sicilia, iar în Châteaudun, între 1417 și 1602 magistrații municipali au dreptul să inspecteze brutăriile, iar „brutarii prinși pentru a treia oară cu mâța în sac sunt ‘azvârliți fără cruțare într-o căruță înaltă, legați cobză’”, pentru a fi pedepsiți[83]. Burghezia încearcă să se nască în secolul XVI, dar condițiile vitrege și o anumită mentalitate a unei părți a burgheziei de a deveni parte a clasei nobiliare duce la un fel de stagnare mai târziu, înaintând în secolul XVII, înainte de a reveni și a crește semnificativ în secolul XVIII[84]. Braudel[85]spune că „la cotitura dintre secolele al XVI-lea și al XVII-lea, afacerile bat pasul pe loc, îi împing pe oamenii cu minte către pământ și valorile sale sigure. Or, pământul este, prin vocație, aristocratic”.

Dar afacerile nu au bătut pasul pe loc în cea mai mare parte a secolului al XVI-lea din cauză că încercările de a atinge obiectivul justiției sociale se bazau pe practicarea de prețuri „juste”. Pentru a-l cita în continuare pe Braudel[86], care se referă la perioada secolului al XVI-lea, „nici supravegherea și nici pedepsele nu împiedică piața să înflorească, să se extindă potrivit cererii, să se înfigă în inima vieții citadine”. Este aceeași idee cu cea pe care o susținem, și anume că piața s-a dezvoltat chiar și atunci când au existat intervenții împotriva ei și când unele concepții i-au fost potrivnice. Odată ce s-a inițiat, procesul a continuat. Iar procesul s-a inițiat încă din perioada Evului Mediu. Unii călugări (vezi de exemplu Antonino al Florenței[87]) au început să discute ideea că prețurile agreate liber ar putea fi justiție perfectă, și se naște ideea că valorile care intră în procesul schimbului sunt subiective. Creșterea literaturii, artelor și științei a dus la creșterea cunoașterii, pe care fiecare a putut să o utilizeze liber pentru atingerea de scopuri personale. „Justiția socială” a fost văzută ca o piedică în calea extinderii piețelor, iar împotriva ei a fost introdus mercantilismul, cu monopolurile și cartelurile sale, inspirate chiar de vechile politici externe ale orașelor din Evul Mediu. Robertson[88] observă: „Nimic mai diferit decât mercantilismul nu ar fi putut fi opus noțiunii medievale de justiție distributive asigurată prin printr-o politică de vânzare la ‘preț just’”.

Tot în secolul al XVI-le apare ideea că aparatul de stat ar trebui să fie cu mai puține privilegii și că ar trebui să fie mai eficient[89]. Machiavelli a fost printre primii care au introdus ideea că statele ar trebui să fie preocupate de protecția proprietății și de efectul negativ pe care îl produc impozitele prea mari asupra producției și asupra acumulării și extinderii de proprietăți[90]. Acestea sunt idei inovatoare referitoare la individualism, mult mai bune decât filozofia hobbesiană de mai târziu a individualismului, care a justificat mult comportamentul de început al statului renascentist și chiar al statului din secolul al XVII-lea, spre subordonarea interesului privat interesului statului. Filozofia hobbesiană are ca esență că există divergențe între interesele individuale și cele presupuse ale statului care garantează o viață civilizată, total diferită de cea din starea de natură. În virtutea acestei filozofii hobbesiene, interesul individual trebuie subordonat prin reglementări interesului public[91].

Întotdeauna, omul a urmat însă regulile tribului de care aparținea. Hayek remarcă, pe această bază, că „individualismul primitiv descris de Thomas Hobbes este de aceea un mit. Sălbaticul nu este solitar și instinctual său este collectivist. Nu a existat niciodată un ‘război al tuturor împotriva tuturor’”[92]. În „Principele”, care a apărut cu mai mult de un secol înaintea de „Leviatan”, Machiavelli a înțeles ceea ce Hobbes nu a înțeles, și anume că există un „adevărat individualism” și că interesul privat și cel public nu sunt în divergență în mod necesar. Recunoașterea forței interesului individual, a apărut treptat, pe măsură ce s-a văzut că întreprinzătorii și comercianții nu se lasă ghidați de reglementări și penalități.

Ideea care a apărut și care a reprezentat un mare progres a fost aceea cu care a început secolul al XVI-lea, și anume cu o libertate mai mare în stabilirea între părți a prețului just. Ideea de mai mare libertate pentru inițiativa individuală a stat la baza trecerii de la concepția individualismului „fals” în care interesul privat diverge de cel public la concepția individualismului „adevărat” în care interesul privat și cel public sunt convegrente. Mercantilismul, ca teorie economică ce a înțeles interesele private ca divergente față de cele publice și și-a făcut o datorie din a le alinia prin reglementări și intervenții a fost înlăturat de apariția unei noi viziuni teoretice, și anume cea a evoluției spontane a ordinii sociale, în care cele două interese sunt convergente: urmărirea intereselor personale dă naștere în mod neintenționat unor bunuri publice. Voi ieși doar pentru un moment din perioada secolelor XVI-XVIII, pentru a menționa că Hayek a făcut un progres enorm în înțelegerea ordinii spontane, care la început a pus egalitate între interesele private și cele publice. Teoria lui Adam Smith a fost criticată pentru că a pus accentul pe interese personale, care puteau fi ale unor oameni rău intenționați sau insuficient de educați pentru ca interesele lor private să fie în concordanță cu cele publice. Așezând la baza acțiunii umane ignoranța necesară a noastă a tuturor referitor la factorii de care depinde solidaritatea și bunăstarea noastră, Hayek a mutat atenția de la acțiunea ghidată de interesele personale ale unor oameni ce pot fi buni sau răi, culți sau inculți, la cea a oamenilor care indiferent de aceste trăsături, sunt la un nivel mai profund ignoranți și nu pot stabili un interes public ca obiectiv al ordinii spontane. Revenind la sinteza evoluțiilor din perioada secolelor XVI-XVIII, se poate spune că în practica organizării politice s-a evoluat de la un stat ce a adoptat filozofia individualismului hobbesian la un stat ce a aderat la individualismul adevărat și a promovat politici liberale.

Pe măsură ce ideile de justiție socială și reglementările părtinitoare (cu scop), încâlcite și inflaționiste ale mercantilismului au lăsat mai mult loc pentru piețe, industria și comerțul s-au dezvoltat, iar acestea două „au promovat practica de a munci asiduu”[93]. Adam Smith a fost cel care a scris cel mai clar în secolul al XVIII-lea că extinderea schimburilor (practic extinderea ordinii pieței) a formulat cerințe față de modul în care se perfecționează tradiția de reguli. El arată că, acolo unde comerțul s-a extins, au apărut noi practici (reguli achiziționate) referitoare nu numai la munca diligentă, ci și la punctualitate și la ținerea cuvântului, toate având la bază interesul personal (pe care Robertson ne sugerează să-l înțelegem ca pe experiență învățată pe propria piele – „panfully learnt experience”).    

Scriind în secolul al XVIII-lea, Adam Smith[94] susține aceeași idee pe care o susțin și eu, și anume cea a creșterii caracterului de piață al economiilor, chiar și atunci când autoritățile creează reglementări împotriva libertății economice. Este explicit, în înțelegerea mea, faptul că Smith concepe ordinea socială ca având două componente, cea spontană și cea proiectată, dar este în concepția sa implicită ideea pe care o susțin în acest eseu, și anume că partea proiectată rămâne mereu o mică parte comparativ cu cea spontană. În cuvintele sale, prima parte rezultă din „The natural effort of every individual to better his own condition, where suffered to exert itself with freedom and security, is so powerful a principle, that it is alone, and without any assistance, not only capable of carrying on the society to wealth and prosperity, but of surmounting a hundred impertinent obstruction” (subl.n.). Cu alte cuvinte, întreprinzătorii și comercianții nu se lasă înfrânți de aceste „obstrucții impertinente”, iar modalitatea prin care fac acest lucru este surmontarea obstrucțiilor, probabil prin inovare. A doua parte a ordinii sociale, cea proiectată, rezultă chiar din aceste „impertinent obstruction with which the folly of human laws too often encumbers its operations (subl. n.); though the effect of these obstructions is always more or less either to encroach upon its freedom, or to diminish its security”. Este clar, la Smith, ca și la Hayek, că regulile cu scop creează ordine spontană, care compensează sau surmontează efectele negative ale regulilor proiectate, deși acestea din urmă produc o reducere a libertății și a potențialului ordinii spontane de a produce prosperitate.

Înainte de a prezenta o concluzie la toate aceste evoluții sumarizate în această secțiune aș vrea să prezint și un exemplu mai recent, deși rădăcinile sale merg destul de mult în trecut, referitor la cum se perfecționează tradiția. Acest exemplu relativ recent se referă la scrierea utilizând tastatura unei mașini de scris și, ulterior, a tastaturii calculatoarelor. Scrierea la tastatura mașinilor clasice de scris s-a extins după 1808, când italianul Pellegrino Turi a produs prima mașină de scris ce putea funcționa fără probleme, dar prima mașină de scris fusese brevetată de englezul Henry Mill încă din 1714[95]. Se pare totuși că avantajul noii tendințe de a utiliza tastatura în procesele de luare a notițelor se referă la viteza de notare, dar nu și la procesele de învățare. Studii relative recente[96] arată că utilizarea tastaturii pentru a lua notițe este asociată cu o înțelegere relativ superficială a conceptelor, comparativ cu luarea de noțițe utilizând scrisul de mână. Explicația este dată de diferența între adâncimea proceselor de procesare a cunoștințelor în timp real care au loc în creier. Procesarea este mai profundă și înțelegerea conceptelor este mai bună în timpul luării de noțițe prin scisul de mână decât prin scrisul la tastatură.

Pentru scopul nostru aici, este important să notăm că practica luării de notițe cu ajutorul aparatelor electronice cu tastatură (telefon, tabletă, laptop, desktop etc.) care părea să înlocuiască scrisul de mână s-ar putea să nu fie cu adevărat o practică ce va fi abordată pe scară largă în procesele de învățare, ci doar în procesele de înregistrare în timp real a unor informații furnizate la ședințele unor comitete, comisii, adunări parlamentare etc. Este posibil ca tot mai mulți elevi sau studenți să renunțe la luarea de notițe cu ajutorul aparatelor cu tastatură. Acesta este un exemplu de înlocuire a unor practici cu altele, de dată relative recentă. Scrisul de mână a fost definitiv înlocuit cu scrisul la tastatură pentru cei mai mulți oameni în procese de înregistrare, dar s-ar putea ca scrisul la tastatură să fie, la rândul său, înlocuit cu scrisul de mână în procesele de învățare. Tastatura a fost un progres în raport cu creionul numai în ceea ce privește înregistrarea de date, dar nu a fost un progres în raport cu procesul de învățare. Aceasta sugerează că va trebui să așteptăm pentru a vedea dacă alte tehnologii informatice care apar foarte rapid în ultima vreme și alte asemenea invenții vor deveni inovații veritabile, dovedite de o largă răspândire, în strictă concordanță cu tradiția de reguli, pentru a le numi progress.

Și acum concluzia pentru această secțiune de exemple de perfecționări ale tradiției de reguli învățate: scurtul meu excurs referitor la unele evoluții din trecutul relative îndepărtat al secolelor XVI-XVIII sau mai recent are scopul să arate cum progresul, tehnic sau științific, a permis, pe de o parte, perfecționarea tradiției de reguli, iar pe de altă parte a arătat cum ordinea abstractă a pieței a determinat unele perfecționări ale tradiției. Astfel, unele perfecționări în tradiția de reguli învățate s-au realizat prin renunțarea la unele morale, cum ar fi cea a justiției distributive sau a regulilor cu scop ale mercantilismului, sau prin operarea distincției obiective între firmă, ca persoană juridică, și partenerii care dețin afacerea. În Anglia se legiferează în 1628 protecția împotriva abuzurilor autorităților și a regelui împotriva proprietății individuale[97]. Regulile noi cerute de extinderea ordinii abstracte a pieței au fost, în exemplele date, protecția proprietății private[98], ceea ce a însemnat excluderea statului din aria privată, obiceiul de a munci mai diligent, practica de a ține cuvântul dat, practicarea punctualității în realizarea proiectelor și a sarcinilor și, în fine, interacțiunile civilizate și politețea.

Aceste schimbări au dus la extinderea ordinii abstracte a pieței, chiar și atunci când regulile cu scop au produs o ordine proiectată crescândă. Ar fi greșit ca cineva să tragă concluzia că sensul acestei evoluții a fost acela de eliminare constantă a unor concepții și morale din tradiția de reguli și că până la urmă orice regulă va fi cândva înlocuită. Este adevărat că morala creștină a promovat pentru secole de-a rândul ideea că „banii sunt la rădăcina tuturor relelor”. Dar această morală, care nu exprima un principiu obiectiv, ci doar o credință a multora, dar probabil foarte rar a comercianților, a fost necesar să fie eliminată odată ce a devenit clar că prosperitatea depinde de acumularea de capital sub forma banilor. Totuși, regulile din tradiție care exprimă principii obiective nu vor dispărea. Este clar că nu va veni cândva rândul unor reguli ca cele ale proprietății private, a contractelor sau a muncii diligente să fie eliminate într-o „societate mai bună”. Sensul corect al evoluției tradiției de reguli și credințe morale a fost acela de a rafina și păstra tot ce servește rațiunea abstractă a pieței.

Bibliografie și adnotări

[71] (Hercule M. Robertson, 1949,), „European economic Developments in The 16th Century”, p. 37, studiu citit la University of Cape Town Principal Seminar, 18th May, 1949 și publicat în Hercule M. Robertson (1959), „Aspects of the Rise of Economic Individualism: a Criticism of Max Weber and its School”, Kelley &Millman, Inc. (prima ediție 1933).

[72] Robertson, 1959, pp. 44-45, sublinierile mele.

[73] Ibidem, p. 55.

[74] Pierre Chaunu, 1986, „Civilizația Europei în secolul luminilor”, Editura Meridiane, Vol. 2, pp. 14-16.

[75] Noțiunea i-o datorăm lui Adam Smith. Edwin Cannan sugerează că este probabil ca ideea de diviziune a muncii să fi fost inspirată de Bernard Mandeville, în ediția din 1729 a lucrării „The Fable of the Bees or Private Vices, Publick Benefits”, Vol. 2, Dialogue vi (vezi Adam Smith, „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (The modern Library, Random House, Inc., nota 1, p. 3).

[76] Vezi Rudolf Schussler, 2014, „The Economic Thought of Luis de Molina”, în A. Aichele and M. Kaufmann (eds.), A Companion to Luis de Molina, Brill 2014, 257-288.

[77] Oliver Volckart, „Early Beginnings of the Quantity Theory of Money and Their Context in Polish and Prussian Monetary Policies, c. 1520-1550”, în The Economic History Review , Aug., 1997, New Series, Vol. 50, No. 3 (Aug., 1997), pp. 430-449.

[78] Murray Rothbard, „An Austrian Perspective on the History of Economic Thought”, vol. 1, Economic Thought Before Adam Smith.

[79] Vezi și Timothy J. Reiss and Roger H. Hinderliter, „Money and Value in the Sixteenth Century: The Monete Cudende Ratio of Nicholas Copernicus”, Journal of the History of Ideas, Vol. 40, No. 2 (Apr. – Jun., 1979), pp. 293-313.

[80] Oliver Volckart, op. cit.

[81] Friedrich Hayek (1933), „The Trend of Economic Thought”, Routledge, pp. 124-150.

[82] Robertson (1949), p. 48; Raymond Roover (1958), „The Concept of the Just Price: Theory and Economic Policy”, în The Journal of Economic History, Vol. 18, No. 4 (Dec.), pp. 418-434.

[83] Fernand Braudel (1985), „Jocurile Schimbului”, vol. 1, p. 17.

[84] Fernand Braudel (1986), capitolul „Trădarea Burgheziei” în „Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea”, Editura Meridiane, pp. 43-57.

[85] Fernand Braudel (1985), „Jocurile Schimbului”, vol. 1, p. 43.

[86] Ibidem, p. 17.

[87] Robertson (1959), p. 57.

[88] Robertson (1949), p. 48.

[89] Robertson (1959), p. 57-58.

[90] Robertson (1959) notează că „Machiavelli a formulat principiul ‘regat sărac, rege sărac’ (pauvre royaume, pauvre roi) și a apărat idea că politica statului ar trebui bazată pe recunoașterea și încurajarea spiritului capitalist printre supuși spre beneficiul tuturor” (p. 59).

[91] Pentru detalii referitor la ideea că la baza statului renascentist și a statului secolului al XVII a stat filozofia individualismului hobbesian vezi Robertson (1959), pp. 57-66.

[92] Friedrich Hayek (1988), „The Fatal Conceit: Errors of Socialism”, The University of Chicago Press, p. 12.

[93] Robertson (1949), p. 49.

[94] Adam Smith (1994) [ediția a cincea din 1789, ultima din viața lui Smith], „ An Inquiry into the Nature and Causes of The Wealth of Nations” (Edited, with an introduction, notes, marginal summary, and enlarged index by Edwin Cannan), The Modern Library, p. 581.

[95] Michael H. Addler (1973), „The Writing Machine: A History of the Typewriter”, Routledge, Kindle Edition, 2023.

[96] Vezi de exemplu Pam A. Mueller și Daniel P. Oppenheimer, „The Pen Is Mightier Than the Keyboard: Advantages of Longhand Over Laptop Note Taking”, în Psychological Science, volume 25, issue 6, https://doi.org/10.1177/0956797614524581; F. R. (Ruud) Van der Weel and Audrey L. H. Van der Meer, „Handwriting but not type writing leads to widespread brain connectivity: a high-density EEG study with implications for the classroom”, în Front. Psychol. 14:1219945. doi: 10.3389/fpsyg.2023.1219945, January 2024.

[97] Robertson (1959), p. 85.

[98] Principiul apare clar în secolul al XVII-lea în Marea Britanie, dar el este prezent încă din secolul al XVI-lea, menționat de Machiavelli în „Principele”, încă din 1513 (publicat abia în 1536).

articol publicat anterior pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp