M-am născut în Pitești și eram unul dintre copiii care rupeau cu nerăbdare paginile calendarului cu rebus din bucătărie, așteptând ziua când va începe Simfonia. În copilăria mea, Simfonia Lalelelor era cea mai frumoasă sărbătoare a orașului, aș zice chiar a Argeșului. Toate serele din țară erau invitate să participe și, în vidul acela comunist de frumos și creativitate, felul în care lalelele vii ajungeau să compună o lalea uriașă, pe structură metalică, era un semn de mirare pentru un copil de 6-7 ani. În lipsa lui Disney Junior, Boomerang, Netflix kids, Cartoon Network, Ipad, smartphone sau playstation, lalelele acestea îmi colorau, la propriu, o mică lume. Preferatele mele erau amenajările peisagistice care includeau și o soluție tehnică ingenioasă - mori de vânt sau fântâni arteziene miniaturale, cu râulețe șerpuite, în care lumea nu arunca bani, că nu prea știa cum se face la Fontana di Trevi. Pe acestea le așteptam cel mai mult, în fiecare an.
N-aș ști să spun când am interiorizat pe deplin adevărul despre orașul meu natal. Am plecat în București, am călătorit prin lume, m-am mutat apoi la Sibiu și Piteștiul a rămas în spate, roșu, cu un primar care părea nemuritor in funcția lui, până în 2015, când procurorii DNA au demonstrat că întâiul gospodar al orașului era și primul instigator la abuz in serviciu. Centrul orașului a rămas și acum plin de bannere pestrițe și termopane, dar cu porumbei care încă îi fac pe copii să zâmbească. În 2016 am aflat de pe Facebook că PSD Argeș și-a pus sigla cu trandafiri pe calendarele ortodoxe de perete și am sunat acasă, cu speranța că poza aceea devenită virală să fie un photoshop. Nu era.
Între timp mi-am dat seama că „acasă” nu mai însemna demult orașul unde mă născusem și unde încă mai locuiesc mama și tata. Acasă devenise Sibiul, căci aici îmi era bine. „Noi, aici, la Sibiu, suntem privilegiați”, aud în jur, tot mai des. Consiliul Local Sibiu are o componență preponderent FDGR+PNL. Primarul orașului e o doamnă, etnic german, iar moștenirea săsească încă se mai vede, nu doar în arhitectură, ci și în modul rezervat și cumpătat de a gândi al sibienilor. Îmi amintesc că atunci când l-am întâlnit pe soțul meu, am fost sigură că e sas, nu doar din cauza ochilor albaștri, ci pentru că toată educația lui formală, de la grădiniță și până la facultate, era legată de învățământul în limba germană. Iar asta transpărea cumva in atitudine, în felul ne-iute, dar profund și echilibrat de a pune problema. Pentru cineva din Pitești, născut și crescut în comunism, poveștile despre Clubul de Dans Renascentist și despre Herta Tante, legendara profesoară de coregrafie de la liceul Brukenthal din Sibiu, erau de-a dreptul fascinante. La fel și amintirile despre spectacolele de carnaval și piesele de teatru pe care le jucau in timpul liceului. „La un moment dat nu mai știam ce să facem la un carnaval și ne-am costumat în călătorii unui autobuz. Ne înclinam cu toții la curbele imaginare, ne făceam că taxăm bilete, cred că cineva a adus chiar și o găină, pe care o ținea sub braț” își amintește, râzand, Vlad. Când l-am cunoscut pe soțul meu, poveștile despre „Bruk” apăreau mai tot timpul în grupul lui de sibieni, veniți să învețe la București ingineria în limba germană. Din mărturiile lor, „Bruk-ul” părea liceul perfect, iar pentru mine devenise un spațiu exotic de-a dreptul, o enclavă de Occident într-o Românie a anilor 90, un spațiu al creativității, al seriozității și al lucrurilor făcute cu și din respect pentru elevi. Erau și atunci, în anii 90, profesori veniți din străinătate să predea aici, elevii mergeau în schimb de experiență în Germania, iar la sfârșitul liceului adolescenții aveau, pe lângă cunoștințele teoretice, multe abilități practice: știau să redacteze un CV, să scrie o scrisoare de intenție, să se prezinte la un interviu. Și, mai ales, erau buni la dans si la schi, pentru că școala germană valorizează activitățile extrașcolare.
Mi-am amintit toate acestea zilele trecute, când am stat minute în șir, cu laptopul deschis la fotografia fetiței deja celebre, care execută la parada de Simfonia Lalelelor un exercițiu demonstrativ, cu capul așezat direct pe caldarâmul Pieței Milea din Pitești.
Și la fel, nu mi-am putut luat ochii de la pedagogul cu cetățenie elvețiană, care a scos elevii în curtea Liceului Brukenthal pentru a le preda civismul.
Am încercat să aflu care a fost motivația din spatele acestui gest curajos – iar lucrurile sunt simple și firești, dacă le privești cu o minte deschisă. Oamenii fac diferența, iar omul acesta, pedagogul care susține activitățile de civism complementare orelor de istorie la liceul Brukenthal a făcut o misiune personală din a-i face pe copii cetățeni mai buni. „Educație pentru cetățenie” s-ar numi în străinătate ceea ce face el în România, pentru că dl. Cohen plantează flori împreună cu elevii, igienizează curtea școlii, le vorbește copiilor despre responsabilitate civică și, ocazional, experimentează starea de protest. În ziua exercițiului de democrație, copiii au fost rugați în clasă să interiorizeze tăcerea și sentimentele pe care le au atunci când luptă pentru o idee în care cred. Ulterior, ei au mers în curtea școlii, unde elevii care au dorit au dus exercițiul mai departe, fără a se asocia însă cu protestul #vavedemdinsibiu din Piața Huet, ci doar continuând experiența începută în clasă.
Simbolistica fotografiei cu copiii împrejmuiți într-un spațiu formal, dar cu o perspectivă liberă în exercițiul lor de învățare a civismului, prea puțin exersat in România, îmi scoate la suprafață puțina germană învățată la Sibiu – Die Gedanken sind frei.
La întrebările venite din partea părinților, dar și a Inspectoratului Județean Sibiu, conducerea liceului a spus că profesorul nu a părăsit perimetrul de învățământ, „acesta dorind să le demonstreze elevilor o formă de apărare a drepturilor omului și cetățeanului”.
Mi-ar fi plăcut să fi fost unul dintre elevii din clasa profesorului de istorie venit dintr-o țară care este deopotrivă un model de civism, de civilitate, dar și de neutralitate. Mi-ar fi plăcut să fi avut șansa să fi învățat într-un liceu care aduce profesori formați în alte timpuri și în alte culturi și care transmit mai mult interes pentru conținut decât pentru formă, care vibrează, care au spiritul treaz și curajul să se urce demonstrativ pe o bancă în curtea unui liceu din România, exemplificând ei primii poziția tăcerii demne. Mi-ar fi plăcut să fi făcut parte dintre copiii cărora cineva să le fi avut în grijă și ființa lor socială, ca să nu le fie „extirpat nervul etic”, cum spunea poetul Radu Vancu. Mi-ar fi plăcut să fi trăit, ca elevă de liceu, într-un oraș care încurajează diversitatea de opinii și libertatea de exprimare.
Dar m-am născut și am trăit la Pitești, orașul meu care nu încetează să mă uimească prin apetitul cultural pentru paradă, pentru kitsch-ul spectacolelor orășenești, care își dovedește după atâția ani de parenting și coaching lipsa de respect față de copii și care are, încă activă, gena servilismului. Un oraș care n-a înțeles nici astăzi că ultima defilare de 23 august s-a oprit în 1989.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cum ar fi daca am avea aceasta onestitate si la nivel de tara ?
Dvs. reusiti sa vedeti nemernicia acelei intregi situatii, dincolo de lipsa sau prezenta saltelei ?
Atat ii duce capul !
Cu toate lipsurile de-atunci, oamenii găseau resursele pentru o promenadă seara prin centrul oraşului, sau pentru o duminică la iarbă verde în Subarini, la Valea Aurie ori în Dumbravă.
Am avut ocazia, în acea perioadă, să lucrez câteva săptămâni într-o mică localitate de lângă Sibiu: Roşia. O localitate compusă, la vremea aceea, în majoritate din saşi. Îmi plăcea cum duminica, după slujbă, rămâneau în curtea bisericii pentru un răstimp. Oamenii maturi discutau aşezaţi pe bănci, copiii se zbenguiau în curtea bisericii şi totul se desfăşura pe fundalul sonor al fanfarei.
Într-adevăr, era o altă lume şi timpul curgea parcă altfel.
Motivaţia acestui tip de învăţământ este una obiectivă: joburile clasice rămân pe o arie foarte îngustă - acolo unde intervine şi la ei educaţia de elită - în timp ce sute de domenii cad sau urmează să cadă. Piaţa muncii de astăzi este complet diferită de cea din anii 50-70 şi aproape imposibil de previzionat. Astăzi şcoala nu mai poate pregăti ţintit decât pe o arie foarte îngustă. Singura soluţie e să formezi un adult ADAPTABIL, un adult care se orientează din mers. Cea mai mare provocare a şcolii actuale nu este să înveţe, că să-l înveţe pe elev SĂ ÎNVEŢE SINGUR. Automodelarea a căpătat un rol covârşitor.
Şcoala nu mai este unica sursă de informaţie; până şi profesorii se folosesc de informaţiile existente în mediul online (de aici şi competenţa T.I.C. - competenţele digitale). A-l învaţa pe elev să se descurce singur e vital în ziua de astăzi, iar profesorul e obligat să renunţe la poziţia de magistru în favoarea celei de lider (magistrul spune EU, liderul spune NOI).
Din păcate şcoala românească e îngropată în vechile deprinderi şi mentalităţi. Aceste bube apar chiar şi în cărţile de pedagogie - programă încărcată şi nesincronizată (ex. elevii învaţă la educaţie plastică noţiuni de fizică optică, însă fizica începe cu un an mai târziu sau ecuaţii la clasa... a III-a!), centrată mai mult pe materie decât pe dezvoltarea psihică a elevului etc. E o situaţie care o să dispară natural, în câteva generaţii, dar până atunci...
Cat despre invatamantul de elita al finlandezilor, se pare ca functioneaza pana la fractii: http://akarlin.com/2013/07/scandinavians-cant-do-fractions/
În plus mi se pare ilogic să susţineţi că olimpicii finlandezi nu cunosc fracţii.
Asemenea lucruri se petrec peste tot în învăţământul generalist. Cunosc exemple de elevi care îţi pot rezolva strălucit exerciţii de clasa a VIII-a, dar care au uitat total materia de clasa a V-a.
Problema e nu ce înveţi, ci la ce-ţi foloseşte practic. Eu unul sunt praf şi pulbere la matematică. La fracţii sunt dezastru total, dar nu-mi pasă pentru că... nu-mi foloseşte.
Ideea cu învăţământul din alte ţări e finalitatea practică. Finlandezii au o societate foarte bine structurată şi foarte armonioasă. Sunt un popor fericit dacă e să luăm anumite sondaje, şi de fapt asta e cel mai important.
Şcoala românească funcţionează după cum ştim şi după cum a funcţionat dintotdeauna. Adică foarte prost. Învăţământul de elită? Acolo e cu totul altceva. Nu toţi suntem elite. Nu toţi suntem specializaţi.
Si comparam apoi cu sistemul nostru... de ce? La noi se investeste cat trebuie in invatamant? Avem infrastructura corespunzatoare? Sistemul nostru de invatamant e lasat sa functioneze corect? Nu. Nu exista un argument suficient de bun pentru a copia ORICE din alte sisteme, atat timp cat comparatia intre sistemul nostru si alte sisteme nu se face corect. Cand vom investi si noi aceleasi sume in invatamant, cand vom avea si noi conditii echivalente cu cele din tarile ale caror sisteme le luam acum drept termen de comparatie, abia atunci vom putea sa facem o comparatie corecta.
Scoala romaneasca nu a functionat prost dintotdeauna, in niciun caz.
Toată clasa din care am făcut parte în anii 80 habar n-are de matematică, cu excepţia celor care au urmat facultăţi de profil. Habar n-are de reglajul propoziţiilor subordonate comple... nu mai ştiu cum în legătură cu fraza învăţate la limba română. Da, acordul dintre subiect şi predicat e ok, dar în rest... pauză. Toată clasa din care am făcut parte HABAR N-ARE de contrastul de cantitate învăţat la orele de educaţie plastică, deşi îmi amintesc clar cum l-am exersat pe blocul de desen. Chiar discutam cu un coelg care e casier la nu ştiu ce magazin pe tema asta. N-a reţinut nimic din generală cum n-am reţinut nici eu.
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ A FUNCŢIONAT PROST DINTOTDEAUNA.
Ştiţi cum s-au rezolvat lucrurile? Prin MEMORIA DE DUMP. Memoria temporară. Informaţia a fost stocată PENTRU NOTĂ şi apoi abandonată imediat ce a trecut pericolul. Am fost premiant în şcoală, cel puţin în primii ani. Şi? Am reţinut ceva? Nu, pentru că învăţam pentru notă.
Acei elevi finlandezi de care vorbiţi sunt cei care au încercat marea cu degetul fără să urmeze un modulul specializat. Finlanda e o ţară liberă. Nu e interzis să nu cunoşti matematică DACĂ NU VREI şi să dai la o facultate de profil. Şi eu pot da examen la o facultate de matematică fără să cunosc fracţiile. Mă opreşte cineva? Mă înscriu la examen ca orice cetăţean liber. E vreo problemă?
Staţi liniştit, şcoala românească a funcţionat prost întotdeauna când e vorba să vorbim de MEDIE. Specializarea e altă treabă. Nu vorbim de cei care dau la facultăţi de matematică, inginerie etc. Sunt şi la noi din cei care vin pe schema "las' că mă descurc io", cum probabil sunt şi la finlandezi.
Şi? Ideea e că învăţământul lor GENERALIST (din nou, nu confundaţi peformanta, facultatea, doctoratele etc. cu MEDIA, cu GENERALUL) e orientat pe social şi produce armonie în societate, în timp ce la noi produce incrâncenare, lipsă de simţ civic, cap plecat în pământ, lipsă de colaborare etc. Produce acei oameni cenuşii care nu-ţi zâmbesc atunci te afli la casa de marcat, în trafic, când eşti servit în silă etc. La finalndezi nu există aşa ceva pentru că sistemul educaţional GENERALIST (repet, că repetiţia duce la înelegere) e centrat pe COMPETENŢE şi nu pe CUNOŞTINŢE. Au şi ei învăţământ de elită. Mare, mic, cum e el, cu tot cu olimpici, doctori docenţi, inventatori etc., dar pe ăla nu-l punem la socoteală. Noi vorbim de MEDIE, ori la noi media e un dezastru, pentru că la noi media e carne de tun. Aici e problema, nu în altă parte.
Învăţământul nostru e deja centrat pe COMPETENŢE, ca al finlandezilor, numai că păstrează încă organizarea tehnocentristă a materiei. Când şi materia va fi centrată pe elev şi va avea o puternică încărcătură socială atunci vom vorbi de un învăţământ de tip finlandez, dar drumul e deja început.
Învăţământul românesc a trecut de la cunoştinţe la competenţe, însă - din păcate - doar pe hârtie. Când schimbarea va fi reală, atunci lucrurile se vor rezolva.
Cat despre problema din sistemul finalndez, nu era vorba de cativa studenti care au dat "la misto" la facultati de profil real fara sa stie materia necesara (sursa: https://matematiikkalehtisolmu.fi/2005/erik/PisaEng.html)
Din sursa: "As another example, in order not to fail an UNREASONABLY LARGE AMOUNT of students in the matriculation exams, recently the board has been forced to lower the cut-off point alarmingly. Some years, 6 points out of 60 have been enough for passing. "
Tot de acolo: "The PISA survey provides us with useful information regarding the mathematical literacy needed in everyday life and the ability to solve simple problems. These skills are simply not enough in a world which uses and utilizes mathematics more and more. "
Textul e semat de profesori universitari.
Lucrurile nu mi se par deloc roz in sistemul lor de invatamant. La suprafata, poate, dar doar atat.
Astazi nu este nici o problema, este prea tarziu sa remediati lipsurile din scoala.
Problema a fost cand ati decis sa invatati intr-o clasa cu un nivel atat de scazut - daca alegeati calea mai grea mutandu-va la o clasa unde se invata carte era o solutie. Media unei societati exista inevitabil si la noi si la finlandezi, important ar fi ca cei din "medie" sa gandeasca la fel ca elitele - de ex. sa nu spuna "si eu pot da examen la o facultate de matematică fără să cunosc fracţiile".
Invatamantul romanesc cuprinde si profesorii dar si elevii - daca elevii gandesc ca nu este o problema sa nu stii fractiile nici invatamantul nu poate depasii acest nivel de automultumire stupida si ignoranta. Rezultatul va fi forta de munca pentru supermarket-uri si nu pentru IT.
CÂTE DIN PERSOANELE PE CARE LE VEDEM PE STRADĂ SE ÎMBRACĂ ÎN ACORD CU NORMELE PLASTICE ALE ARMONIEI CROMATICE?
Putem vorbi de un analfabetism vizual la fel cum vorbim de un analfabetism matematic? Se jenează cineva că este analfabet vizual mai mult decât s-ar jena că suferă de analfabetism matematic?
Spune undeva că analfabetismul matematic este mai grav decât cel vizual? Şi aici vorbim de persoane care ajung în firme de publicitate doar pentru că ştiu computer, dar au carenţe de educaţie vizuală atroce.
Dar ştiu matematică! Măi să fie!
Nu toată lumea e centrată pe matematică, iar în învăţământul din afară asemenea centrări au dispărut de mult. Şcoala românească e formată din vreo 4-5 materii (matematică, chimie, fizică şi română) şi restul pauză.
Nu merg merg lucrurile. Am ştiut matematică, chiar foarte bine judecând după carnetul de note, dar ce nu am folosit mi-a zburat din cap.
Aşa cum au zburat multora informaţiile de la educaţie plastică sau cele de la educaţie muzicală.
Mie nu-mi pasă de matematcă. La fel cu altora nu le pasă de educaţia vizuală (dovadă felul ATROCE în care se îmbracă lumea pe stradă). Şi? Da, am ceva baze. În rest de ce m-ar deranja? Cei care se îmbracă aiurea pe stradă violentând grav normele vizuale ale armoniei cromatice au vreo jenă? Nu. Eu de ce aş avea?