(Foto Guliver/Getty Images)
Modificarea OUG 114 este privită ca un pas înainte. Într-un anumit sens, chiar este. Au fost făcute unele modificări ce reduc sarcinile anterior puse pe o parte a sectorului de afaceri: baza impozitului pe activele bancare a fost redefinită prin eliminarea unor active care erau în mod injust incluse în vechea formă, s-a eliminat legătura directă dintre ratele ROBOR și nivelul taxei pe active și s-au redus unele taxe stabilite la niveluri exagerat de mari în vechea formă. Prin noua formă însă, guvernul stabilește ținte pentru creșterea creditului, pentru reducerea marjei de dobândă și instituie o marjă de referință și alți parametri în funcție de care se stabilește impozitul pe activele bancare. Aceasta înseamnă că, din păcate, s-a mai făcut un pas pentru reducerea liberalismului, pas care în vechea formă lipsea.
Nu știu dacă acest din urmă rezultat este intenționat sau nu, dar experiența ne sugerează că este mai degrabă rezultatul raționalismului constructivist instalat demult în mintea unei părți a elitei conducătoare, care o călăuzește în general și care preia total controlul în momente decisive. Concret, libertatea de decizie în industria bancară s-a redus, din moment ce industria nu poate ști ce valori va alege guvernul în anul următor pentru parametrii enumerați mai sus. Problema este că liberalismul constituie o condiție pentru ca motoarele economiei să meargă și să producă creștere economică și locuri de muncă. De aceea, orice reducere a lui este o potențială reducere a creșterii economice sustenabile.
Suntem din nou într-o situație similară celei de la începutul anilor 90, când se stabileau plafoane asupra creditului bancar și asupra dobânzilor, cu deosebirea că atunci băncile nu aveau voie să depășească o limită superioară care stabilea nivelul creditului sau dobânzilor. Prin dobânzi negative și un leu supraevaluat se făcea represiunea financiară a economiei, adică se transferau către buget resurse din sectorul financiar.
În prezent, stabilind ținte de genul celor menționate, se face ceva similar, pentru că impozitul pe activele bancare este dependent de acele limite, generate nu de piață, ci de guvern, în favoarea sa, pentru a avea mai multe venituri obținute prin schimbarea stimulentelor și, în consecință, comportamentul individual al băncilor. Nu este, totuși, represare financiară, căci represarea financiară înseamnă ținerea prețurilor capitalului sau a prețului prețurilor (cursul de schimb) în urma inflației, dar este politică prociclică, așa cum voi arăta imediat.
Băncile accelerează creditarea dacă văd că fundamentele clienților (profit, îndatorare, cash-flow și avuția netă) se îmbunătățesc. Presupunând că economia este pe faza ascendentă și nicio reglementare adversă a clientelei nu apare, astfel că fundamentele firmelor și gospodăriilor se îmbunătățesc, atunci băncile vor putea crește creditarea societăților non-financiare și a gospodăriilor cu ritmuri mai mari ca ținta de creditare stabilita de guvern, care pentru anul acesta este de 8 la sută. În acest caz, conform Ordonanței, impozitele pe activele bancare se reduc, stimulând și mai mult activitatea de creditare.
Invers, presupunând că economia stagnează sau este în recesiune și/sau apar noi reglementări pentru firme sau gospodării, astfel că fundamentele clienților se deteriorează, băncile vor reduce ritmul de creștere a creditului sub ținta impusă de guvern. În acest caz, presupunând că băncile ar putea rămâne totuși profitabile pentru cel puțin încă un an, impozitele pe activele bancare ar putea fi la limita de sus prevăzută de guvern, accentuând dificultățile băncilor induse de recesiune, stagnare sau noi reglementări asupra clientelei. În consecință, în anumite condiții, măsura ar putea fi prociclică. Era mai simplu să se pună un impozit, dacă se ținea neapărat la introducerea unui impozit, și atât, fără a mai altera și bruma de liberalism al economiei noastre.
În forma anterioară (OUG 114) taxa pe activele bancare nu era prociclică. În acea formă, păcatul ei era că accentua potențialul conflict între stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară. Cu alte cuvinte, din cauza dimensiunii exagerate a taxei și a legăturii sale directe cu ratele ROBOR, o decizie a BNR de a apăra inflația sau cursul de schimb putea destabiliza sistemul financiar. Acum (OUG 19/2019) acest potențial conflict este atenuat de o taxă mai mică (până la 0,4 la sută), dar este amplificat de trăsătura prociclică a schemei. E mai bine așa? Eu cred că nu, dar rămâne de văzut.
Despre implicațiile asupra transmisiei politicii monetare citiți articolul meu intitulat „O rată a dobânzii care mai mult ar încurca”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Statul nu ar trebui sa fie in slujba cetatenului si a mediului privat si nu invers ? Pt. ca la modul cum se i-au deciziile, PSD exclude dialogul, si se pozitioneaza ca si Consiliu al Concurentei.
Si imi pare, ca prin aceasta ordonanta se schimba putin linia partidului, dintr-o strategie spre SUA, Israel si Rusia, parca, spre o politica national - protectionista cam asa cum se numea Romania, intainte de '89, Republica Socialista Romania.