Simona a învins-o pe Serena în finala de la Wimbledon. Bianca a învins-o pe Serena în finala de la US Open.
Sunt la fel cele două victorii în două seturi?
Nu.
Simona Halep a biruit ca la Rovine sau ca la Călugăreni. În fața tăvălugului Williams, ea a săpat gropi, a plantat țepușe în iarba Londrei, s-a strecurat pe sub burta cailor, a rezistat năvalei, contraatacând cu vitejie de câte ori s-a putut. O armată de răzeși, mică și curajoasă, față cu Aliotmanul.
Înfruntarea Andreescu-Williams a fost o ciocnire între cavaleri înzăuați în turnir. Din prima clipă, Bianca s-a așezat mental și ca atitudine pe același nivel cu Serena. Ai lance, am și eu, ai spadă, am și eu, scutul pot să-l arunc și să ne batem parte-n parte. La as, Bianca a răspuns cu as, la retur decisiv, cu retur decisiv, când Serena a atacat n-a făcut niciun pas în spate sau lateral, a atacat și ea frontal.
Definitoriu pentru condiția psihică a canadiencei de origine română a fost momentul revenirii Serenei de la 1-5 și minge de meci. Bianca nu a trăit acea minge de meci ca pe marea ocazie a vieții ei, care nu se știe când se va mai ivi. A tratat-o cu gândul „e o minge de meci în prima mea finală de Grand Slam, pot s-o câștig, pot s-o și pierd. Nu e nicio rușine la Serena, mă așteaptă și alte finale de GS, valoarea și timpul sunt de partea mea. Am venit pregătită să joc 3 seturi, oricât de lungi, dacă e nevoie...”. Această suprimare a dramatizării a ajutat-o să câștige imediat după ce a fost egalată la 5.
Și trebuie s-o spunem: Simona Halep e o întâmplare minunată, care s-a făcut singură, a României.
Bianca Andreescu este produsul superb al unui sistem, al atitudinii față de tenis și de sport dintr-o țară democratică bine rânduită.
De câte ori câștigă Simona, trăim cu teama ascunsă că vraja se termină, că poate e ultima. Când mă uit la Bianca, văd, după fiecare victorie, șirul celor ce vor veni ani mulți de-acum înainte...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp