Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Toată populația României așezată în stive

Cristian Tudor Popescu

Lumea poartă măști, oamenii umblă răsfirați, la coadă la case indicatoarele pentru distanța de 2 m sunt respectate.

Nici în supermarketul de scule, instalații și accesorii pentru casă și grădină, din care tocmai ieșisem, lucrurile nu stăteau mai rău. Îmi luasem niște site de chiuvetă și baie, ca să nu se mai înfunde așa repede. Întâi găsisem unele de 1,99 lei bucata, din plastic alb, ca niște centre de pânză de păianjen. Sau ca niște fractali Mandelbrot. Ieftin și frumos, dar dând cu ochii de niște site groase, metalice, cu țâmburuș, la 5 lei, ceva m-a împins să iau și două din astea. 

Tânăra grăsuță de la casă mi-a aruncat o privire în care se citea interesul. Hai că e tare, oi fi sexagenar, dar sunt și sexigenar. Și chiar dacă port o mască gen Hannibal Lecter.

„De unde le-ați luat p`astea de metal?”, mă interoghează hotărâtă donșoara. Întrebare filtrantă, speram să fie flirtantă.

„Păi, de-aci, de la dumneavoastră”.

„Da, îmi dau seama, dar de unde?”.

Ce dracu, crede că am venit cu ele-n buzunar?!...

„Vedeți, la intrare, imediat după sectorul de corpuri de iluminat, domnișoară, în dreapta...”.

Chiar vrea să localizeze, să-mi sară ochii, se ridică pe vârfuri.

„A, de-acolo. O să-mi iau și eu, că astea de plastic sunt prea ușoare...”.

Îmi înșfac sitele și mă retrag în glorie, dacă nu ca sex-symbol al tinerei generații, măcar ca mentor menajer. 

E aproape 9 seara, nu mai sunt mulți clienți în megahăul universal. Nu e niciun Rădulescu Mitralieră, sau un alt român adevărat, care să se eroizeze zbierând cu botul liber.

Noua casieră pe care destinul mi-o hărăzește e o brunetă grizonată, în jur de 50, se ține încă bine. Din tot ce am pus în coș, aparatul de marcat refuză să bipăie la o farfurie vernil și o plăsuță cu cartofi bio. După ce le freacă de câteva ori peste gemulețul cu ochi magic, Anna Magnani pune cumpărăturile mele căpoase deoparte și le marchează pe celelalte. Cuprins deja de presimțiri, mă bate gândul să-i spun să nu se mai consume, că renunț la ele. Dar de farfurie chiar am nevoie, pe ultima am spart-o azi-dimineață...

Anna ridică receptorul telefonului „scurt” și începe o convorbire ca între naveta spațială și centrul de control al misiunii: „Și la cartofii ăștia ce puii mei să bat? Că așa face astea bio, nu merge cu nimic”. Încearcă codurile salvatoare ce i se transmit, și nimic – cartofii mei parcă au creier și nu se lasă manipulați. 

„Doamnă, zic, lăsați barabulele (n-aș ști să vă spun exact de ce am folosit cuvântul ăsta; poate din milă pentru că e mult prea rar rostit prin București) și faceți cumva cu farfuria...”.

„Nu mai vreți cartofii?”, ridică Anna niște sprâncene vag acuzatoare.

„Păi, nu, pentru că mă costă prea mult”.

„Da, e mai scumpi, da n-ați văzut prețu când i-ați luat?”.

„Ba da, stimată doamnă. Dar acum stau degeaba pe lângă cartofii ăștia de... peste 5 minute. Știți, timpul e bani. Așa că, acești cartofi se scumpesc cu fiecare secundă pe care noi doi o petrecem împreună”.

Mă privește apăsat și începe să bată cifre pentru farfurie: „Domnule, eu am vrut să vă fac un favor”. Icnesc și prin cap îmi trece aiurea-n tramvai „fasa me um favor” în portugheză.

„Stimată doamnă, îmi pare rău să vă spun că nu vă aflați în poziția de a-mi face o favoare...”.

„Bine, să zicem atunci că am vrut să vă ajut, să vă dau un ajutor, că nu-i treaba mea”.

Carevasăzică, eu eram un fel de vânător-culegător rătăcind prin junglă și făcusem alegerea greșită. Iar Anna era o zeitate binevoitoare a locului.

„Nici asta, doamnă Magnani... ”.

„Eu sunt Marcela”, precizează Anna fără să se supere, arătându-și insigna de plastic din piept”.

„Da, doamnă Marcela, adică nu, dumneavoastră n-aveți cum să mă ajutați. Și acest cuvânt e nepotrivit, căci nu eu am creat situația de față. Am luat niște produse de pe raftul colosalului dumneavoastră magazin, n-am venit cu ele de altundeva. Treabă aveți, treaba dumneavoastră este să scanați mărfurile. Dacă nu puteți, și mă faceți să pierd timp și energie, pentru că le-am transportat degeaba până la casă, compania care v-a angajat îmi datorează despăgubiri”.

De data asta, uitătura pe care mi-o aruncă sclipește de dispreț. În sfârșit, se aude un bipăit eliberator. Anna Magnani dă un brânci farfuriei care se duce hârjâind până la capătul tejghelei înclinate. Plasa cu cartofi o aruncă undeva în spate. O clipă îmi trece prin minte condica de sugestii și reclamații. Să chem un supervaizăr, pe șeful instalației, să fac un tocșou cu el și să... și să... Și să?

În hangarul ăsta ar putea să încapă trei Boeinguri 747 și vreo câteva elicoptere. Sau toate tirurile cu echipamente pentru concertul Michael Jackson. Sau toată populația României așezată în stive.

Cum am ajuns acasă, am pus una dintre sitele de plastic de 2 lei la chiuveta din bucătărie și am dat drumul la robinet, destul de tare. În câteva secunde, dantelăria fractală s-a ridicat pe apă, făcându-și inutilă existența – orice resturi de mâncare se puteau strecura pe dedesubt. M-am calmat numai după ce am pus sitele metalice și le-am aruncat pe alea din plastic.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult