În 1998, după o vizită în Statele Unite, am publicat în Adevărul un articol cu titlul „Americii i s-a urât cu binele”. Descriam atunci, amuzat până la sarcasm, exagerările, unele grotești, a ceea ce se numea deja „political correctness” în ideologia stângii americane. Acolo erau rădăcinile victoriilor trumpului în alegeri și al plinului avânt al național-extremismului.
De aceea, înainte de orice, admir curajul lui Cristian Mungiu de a face un film despre absurdul neomenesc la care poate ajunge „progresismul”. Majoritară actualmente printre oamenii de cultură este critica la adresa dreptei agresive. Dar nu mulți dintre ei țin seama de excesele așa-zis „neomarxiste” care o alimentează în buclă.
Mungiu nu se rezumă la a exemplifica vreo ideologie. Construiește cu răbdare relații între oameni, nu între idei sau între țări, Norvegia și România. În montura realistă astfel creată, încrustează 5-6 „unități de frumusețe”, cum le numea bunicul tuturor criticilor de filme români, D.I. Suchianu. Tot D.I.S. spunea că nici nu trebuie să fie mai multe într-un film bun. E vorba de momente care transcend realul sau imaginarul de pe ecran, sublimând în emoție pură, pozitivă sau negativă. Ca să nu mai vorbim de realul real al cazului familiei penticostale româno-norvegiene Bodnariu, căreia, în 2015, autoritatea norvegiană Barnevert, Protecția Copilului, i-a luat în custodie cei 5 copii pentru presupuse abuzuri asupra lor. Acțiunea din „Fjord” urmărește fidel situațiile relatate atunci în mass-media. Dar, ca și în „După dealuri”, bazat pe cazul din 2005 de la Tanacu al exorcizării măicuței Irina, 23 de ani, până la moartea ei pe cruce, Cristian Mungiu știe să sublimeze substanța din „bazat pe fapte reale” în inefabil, metafizic, emoție artistică.
Trăiesc într-o țară în care abuzurile grave asupra copiilor și adolescenților sunt la ordinea zilei. În care Protecția copilului funcționează prost sau deloc. Și totuși, atitudinea de roboate umanoide, care pot distruge familii pretinzând compătimitor, aproape în șoaptă, că fac totul pentru copii, a învățătoarei Frida și asistentei sociale Gunda (foarte bine alese de Mungiu), m-a înfiorat. M-a împins la gândul că orice idee pentru binele omului se poate preface în contrariul sinistru – tot Binele spre Rău.
Dar tușa de maestru a lui Mungiu în această poveste cu tensiune interumană și sentimente puternice este reținerea, strunirea lor, amânarea exploziei, ceea ce previne alunecarea în patetic și melodramă, altfel foarte la îndemână. Expunerea săracă a stărilor sufletești intense ale personajelor face valuri în noi, spectatorii. O singură dată bubuie ca o bombă pumnul trântit în masă de preotul Mihai, ecou al pumnului din cealaltă Palmă de Aur, „4,3,2”... Și mai e un moment de sunet crunt, brusc, nondiegetic, o „muzică” venind de niciunde, care sugerează zbuciumul de sub ghețuri, când soții Gheorghiu merg cu mașina în noapte și ninsoare. Mi-a amintit de șocul Rammstein din „Nymphomaniac”-ul lui von Trier.
Sub bagheta lui Mungiu, Sebastian Stan e mai convingător decât interpretându-l pe Trump, iar Renate Reinse frizează perfecțiunea în rolul mamei. Încă o dată, Mungiu se dovedește un excepțional regizor de femei. Dar și Christian Rubeck, Procurorul Copiilor, este remarcabil.
O eroare de distribuție mi se pare cuplul adolescent, Elia și fratele ei, care nu reușește contactul cu acțiunea și celelalte caractere. Tot la negativ aș pune și o secvență sau două, în care personajele, deși vorbesc între ele, se adresează, de fapt, demonstrativ, „ca din carte”, publicului.
Peste toate, însă, rămâne starea „Fjord”, născută în mine și care va trăi în memorie peste ani. Inclasabilă, ca în ultima imagine, a omului și apei reci-albastre a fiordului, pătrunsă adânc în pământul oamenilor. N-am cum să pun în cuvinte vizualul extraordinar zămislit de camera lui Tudor Panduru. Duceți-vă și vedeți.
P.S.
La Cannes s-a proiectat un film produs nu cu AI, ci de AI. Ce spuneți, ar fi posibil ca „Fjord” să fi fost făcut de o AI?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
