Muzica de drum este o chestie foaaaarte subiectivă (și când zic muzică de drum mă refer exclusiv la ce îi cade bine unui șofer la drum lung).
Am întâlnit oameni care nu se pot concentra pe Radiohead, alții care ascultă Marillion sau metale grele, foarte mulți care preferă o super-surdină din care nu se înțelege nimic și unii care nu se despart de radio, că le furnizează știri despre trafic, meteo și alte bazaconii.
După cum spuneam, o chestie foaaaarte subiectivă.
Acum două zile am plecat spre Bistrița, oraș de care mă leagă multe amintiri frumoase, prieteni și câteva rude prin alianță. N-am apucat să mai scriu nimic aici pentru că nu e frumos să stai la un pahar de vorbă cu oameni pe care îi vezi de câteva ori pe an cu laptop-ul pe masă. Dar bineînțeles că am ascultat muzică pe drum, iar vreo două albume chiar merită menționate. Știu că am mai povestit despre ele și cu altă ocazie, dar n-are a face, nu poți asculta ceva nou în fiecare zi.
Primul este Freewheelin’ - Bob Dylan, al doilea album din cariera artistului. Foarte simplu, învârtindu-se aproape exclusiv în jurul unei chitare dezacordate, unei voci dogite și unei muzicuțe stridente, cu piese variind de la simpatic la dureros, majoritatea inspirate din cântece tradiționale, Frewheelin’ este capodopera absolută a muzicii folk, arhetipul albumului călătorului neobosit. Cred că este Dylan-ul meu preferat, deși îmi plac multe discuri din diverse perioade. În plus este perfect pentru un drum lin cu mult soare.
Celălalt este Gregory Porter – Liquid Spirit, o obsesie de vreo doi ani de care îmi e imposibil să scap (nu că aș vrea). O minunăție de album, foarte sincer cântat, jazz și un pic de soul, o voce cu un timbru cald de îți vine să o iei acasă și niște piese frumoase-frumoase, foarte echilibrat produse. Nu întâmplător i-a fost decernat Grammy-ul pentru cel mai bun album de jazz vocal din 2013 (distincție care anul ăsta i-a revenit lui Cecile McLorin Salvant, despre care o să povestesc în curând). O plăcere de ascultat la drum lung.
Astăzi am mai condus vreo două ore între Bistrița și Cluj, așa că vă mai povestesc despre cineva. Benjamin Clementine, un negru cu niște urechi mici-mici care și-a trăit viața între Londra și Paris, un fost adolescent homeless care a reușit să-și facă o carieră muzicală și care anul trecut a câștigat Mercury Prize-ul pentru primul său album, At Least For Now. Foarte influențat de musical, cu niște rădăcini de muzică africană bine ascunse în spatele fațadei de coarde și pian, utilizând rareori o secție ritmică, discul este o surpriză continuă și fascinantă. Au fost rare momentele în care m-am putut deconecta din vraja lui, și asta pentru că trebuia să fiu atent și la altceva. Probabil o să vi se pară un pic ciudat la început, aveți răbdare, o să treacă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.