Cum învățăm să nu uităm. Istoricul Dorin Dobrincu, despre lecția libertății din manualul despre comunism: ”Istoria a fost mereu văzută ca un instrument de către cei care, ieri, ca și astăzi, au avut ambiția de a obține puterea”

Foto: arhiva personală 

E nevoie de o igienă a democrației. Și ea nu poate fi gândită în afara cunoașterii istoriei. Pentru că, oricât de des ați auzi asta, ideea e totuși adevărată: cine nu învață lecțiile istoriei e condamnat să le repete. Într-un moment ca acesta, în care regimurile autoritare și discursurile radicale sunt în ascensiune peste tot în lume, predarea lucidă a istoriei recente devine esențială.

Coordonarea manualului de „Istoria comunismului din România”, introdus ca disciplină obligatorie în 2025, este mai mult decât un proiect editorial — e o încercare de a-i învăța pe tineri libertatea, prin cunoașterea prețului pierderii ei. Istoricul Dorin Dobrincu explică în acest interviu acordat în exclusivitate platformei Republica de ce memoria nu e doar un exercițiu al trecutului, ci o condiție pentru a nu repeta greșelile care au pus în genunchi o societatea întreagă. Care s-a salvat singură, dar cu prețul sângelui. 

La sfârșitul anului 2024, istoricul Dorin Dobrincu a fost invitat să coordoneze un nou manual dedicat istoriei comunismului din România, publicat de Editura Litera. Proiectul a venit în contextul introducerii, pentru prima dată, a acestei discipline ca materie obligatorie în școlile românești. Elevii din ultimul an de liceu — cei care urmează să intre în viața civică — au, în sfârșit, un cadru coerent pentru a înțelege nu doar ce s-a întâmplat, ci și de ce.

E important că se întâmplă asta. Memoria comunismului s-a estompat vizibil în ultimele decenii, pentru că educația despre istoria recentă a fost mult timp neglijată și lăsată pe seama memoriei familiale și a unor voci publice nu mereu bine intenționate. Într-o societate unde trecutul nu a fost pe deplin asumat, nostalgia devine un mecanism de apărare. Dobrincu explică limpede că nostalgia apare, de obicei, atunci când prezentul este perceput ca inferior unui trecut idealizat. Într-un context marcat de inegalități, corupție și nesiguranță, mulți români se refugiază în amintirea unei „epoci de aur” pe care o rescriu sentimental. Poate totuși, revenind la lecțiile trecutului, vom înțelege că suntem pe o cale foarte greșită. Care ne-a adus la marginea unui hău, în care putem aluneca oricând.

Despre istoria care se predă pentru a nu fi repetată am purtat acest dialog cu istoricul Dorin Dobrincu. Un dialog care merită citit până la ultima lui literă.

Carmen Dumitrescu: Cum ați ajuns să coordonați manualul de istoria comunismului în România al Editurii Litera? Ce anume lipsea din felul în care generațiile tinere învățau despre comunism?

Dorin Dobrincu: La sfârșitul anului 2024, am fost invitat să colaborez cu profesori de liceu, cu o lungă experiență la catedră și autori ai altor manuale, la realizarea manualului Istoria comunismului din România al Editurii Litera. Experiența mea în studiul comunismului românesc a contat în primul rând. Totodată, precizez că am făcut parte, cu mulți ani în urmă, dintr-o altă echipă de autori care a realizat primul manual de liceu pe acest subiect, O istorie a comunismului din România (Polirom, ediții multiple). Disciplina a fost facultativă până anul trecut, însă mii de elevi din mai multe generații au învățat după acel manual, iar reacțiile primite au fost încurajatoare. S-a purtat o dezbatere intensă în ultimii ani despre necesitatea introducerii unor discipline obligatorii privind istoria comunismului din România, precum și istoria evreilor și Holocaustului. Legislația a fost adoptată și pusă în practică de Ministerul Educației și Cercetării. Istoria evreilor și Holocaustului a intrat în școli în 2024, iar istoria comunismului a fost introdusă în 2025. Pentru aceasta au fost organizate inclusiv competiții pentru realizarea manualelor. În cazul istoriei comunismului, au participat șase manuale produse de tot atâtea echipe, manualul Editurii Litera obținând locul întâi.

Introducerea unei discipline obligatorii dedicate istoriei comunismului oferă elevilor din ultima clasă de liceu, așadar celor care sunt pe punctul de a deveni adulți, șansa de a studia sistematic un segment de trecut direct legat de prezent. Nu poți înțelege societatea actuală fără să cunoști moștenirea sa istorică, cultura politică, raportarea la muncă și proprietate sau la minorități. Un cadru de învățare bine structurat, care să expună elevii la acest trecut recent – în care au trăit părinții și bunicii lor – era necesar. Cunoașterea nu se dobândește doar prin expunerea la informații, ci printr-un efort conștient și susținut, în care cercetătorii, profesorii și elevii joacă roluri diferite, influențând indirect și dezbaterea publică.

Într-o țară în care mulți părinți și bunici au trăit acea perioadă, de ce credeți că memoria comunismului este tot mai estompată, chiar deformată uneori?

Memoria comunismului în România se estompează și se deformează din mai multe motive. În primul rând, educația privind istoria recentă, în special istoria comunismului, a fost neglijată mult timp. Deși majoritatea cetățenilor români a trăit sub regimul totalitar, resursele alocate studiului acestei perioade au fost foarte limitate. Disciplina dedicată istoriei comunismului a fost introdusă târziu în școală. În lipsa unei educații sistematice, informațiile despre comunism au fost adesea preluate din surse subiective sau propagandistice. Familia joacă un rol important în transmiterea memoriei istorice. Copiii și tinerii preiau adesea informațiile despre regimul comunist din ceea ce aud de la părinți sau bunici, mai ales despre lideri precum Nicolae Ceaușescu. Totuși, experiența personală nu garantează o înțelegere corectă sau completă a evenimentelor, ceea ce favorizează apariția interpretărilor eronate și distorsionarea memoriei istorice comune. Filme cu teză politică, documentare din epocă prezentate fără comentarii critice sau declarații ale unor figuri politice și instituționale interesate au contribuit la formarea unei imagini denaturate a trecutului. O parte a mass-media și diverse industrii au speculat și monetizat nostalgia după comunism, consolidând percepții idealizate ale perioadei.

Astfel, memoria comunismului este influențată atât de lipsa educației sistematice, cât și de sursele subiective, familia, mass-media, publicitatea nostalgică și mesajele politice manipulatoare. Acești factori duc la o percepție deformată a realității istorice, iar imaginea trecutului devine tot mai neclară.

Istoria ne oferă lecții, dar societățile par să le uite repede. Ce lecție fundamentală despre comunism ar trebui, în opinia dumneavoastră, să rămână vie în conștiința colectivă?

Istoria ne oferă, fără îndoială, lecții prețioase, însă societățile par să le uite cu o surprinzătoare ușurință. Această uitare se explică prin ignoranță sau refuzul de a privi trecutul critic și de a-l asuma. În ceea ce privește comunismul, lecția fundamentală care ar trebui să rămână vie în conștiința colectivă este prețul pierderii libertății și încălcării demnității umane. Regimul comunist a distrus libertatea individuală și a subjugat oamenii, chiar și pe cei care l-au susținut în anumite momente. Nu trebuie uitate nici instaurarea unui sistem polițienesc, represiunea, crimele, propaganda, cultul personalității, discriminarea sub pretextul luptei de clasă, îndoctrinarea maselor, crearea unei noi clase privilegiate, corupția extinsă, confiscarea proprietății și sărăcia generalizată. Peste toate, regimul a subminat încrederea între oameni, făcând dificilă construirea unui sentiment real de solidaritate. Lecția aceasta nu este doar istorică, ci relevantă și astăzi, ea amintindu-ne că libertatea, drepturile individuale și respectul pentru demnitatea umană trebuie protejate constant.

Ce mecanisme sociale și psihologice duc la uitare — sau chiar la nostalgie — față de regimurile autoritare?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să luăm în considerare factori sociali, politici, culturali și psihologici. Memoria este strâns legată de uitare. Nu putem păstra tot ce ține de trecutul nostru, dar nici nu putem uita complet. Această dinamică funcționează atât la nivel individual, cât și colectiv, însă raportul dintre memorie și uitare diferă de la o persoană la alta și de la o comunitate la alta. În general, oamenii caută să dea sens propriei vieți și istoriei grupului sau societății din care fac parte. Din această nevoie de coerență, mulți aleg să rețină doar anumite aspecte ale trecutului, de regulă pe cele convenabile sau mai ușor de acceptat. Astfel se conturează perspective simplificate, dar confortabile psihologic.

Nostalgia apare frecvent atunci când prezentul este perceput ca inferior față de un trecut idealizat. Când realitatea actuală este asociată cu sărăcia, marginalizarea, nedreptatea, corupția sau ineficiența, oamenii se refugiază în amintirea unei „epoci de aur”. Această nostalgie poate fi resimțită atât de cei care au trăit în perioada respectivă, cât și de cei influențați de relatările altora, prin familie, prieteni, școală, mass-media sau rețele sociale. Influențe importante vin și din partea curentelor politice, organizațiilor de tot felul, partidelor și bisericilor.

Lipsa unor politici publice consecvente și profunde de confruntare cu trecutul – dincolo de recunoașterea responsabilității statului român în Holocaust și de condamnarea oficială a regimului comunist, ambele măsuri importante, dar relativ izolate – a creat un teren fertil pentru dezvoltarea nostalgiei față de ideile și regimurile autoritare. Pentru mulți, autoritarismul este asociat cu ordinea, disciplina, siguranța, eficiența și demnitatea națională. Aceste percepții simplificate explică, în parte, de ce nostalgia după comunism a atins în România niveluri semnificative, potrivit sondajelor de opinie. În acest context, instrumentalizarea politică a nostalgiei devine aproape inevitabilă. Vor exista mereu actori politici sau grupuri interesate să exploateze această emoție colectivă. În ultimii ani, partide și lideri cu discursuri mesianice au reușit să capitalizeze valul nostalgiei, obținând sprijinul electoratului atras de promisiunea unei ordini autoritare sau de mitul unei epoci trecute, prezentată ca mai sigură și mai dreaptă decât realitatea actuală.

Poate fi învățată empatia istorică? Cum îi facem pe tineri să înțeleagă o traumă colectivă pe care nu au trăit-o?

Empatia, capacitatea de a te pune „în pielea celuilalt”, se poate învăța atunci când ești educat în acest sens, când ești sprijinit și dispus să ieși din zona ta de confort, să nu te lași condus doar de propriile interese. Ea se formează mai întâi în familie, dar și în comunitate, la școală, la biserică, în societate. Trăirile din acest spectru ne întăresc umanitatea și ne ajută să colaborăm și să fim solidari cu ceilalți. Empatia istorică, o formă aparte, se poate dezvolta în aceleași medii, dar depinde și de autoformare și de curiozitatea personală, de dorința de a înțelege ce au trăit oamenii din alte epoci, mai ales în perioade marcate de traume colective, inclusiv cele din comunitățile cărora le aparținem. Este, în același timp, necesar să existe spirit critic, pentru a înțelege cauzele și consecințele evenimentelor istorice. În cazul regimului comunist, de exemplu, empatia față de victime – care, într-o formă sau alta, au fost milioane – se poate forma prin lectură, participarea activă la lecții și dezbateri (în liceu există deja o disciplină dedicată și manuale), prin întâlnirea cu martori ai epocii, vizite la locuri ale memoriei sau muzee și prin vizionarea de filme documentare și artistice. Mediul online, prin site-uri specializate, poate fi un sprijin suplimentar. Este un proces de durată, dar unul care modelează personalitatea tinerilor, ajutându-i nu doar să înțeleagă trecutul apropiat, ci și să devină membri responsabili ai comunității lor. O cultură istorică solidă se dobândește în timp și cu efort, dar poate fi construită într-un mod captivant și provocator.

Trăim o perioadă în care discursurile radicale, intolerante, par să revină în forță. În ce măsură vedeți o legătură între necunoașterea istoriei recente și reactivarea acestor forme de extremism?

Educația istorică precară, prezentarea decontextualizată și ideologizată a trecutului recent, manipularea acestuia în scop politic sunt realități pe care le vedem sub ochii noștri. Și într-un mod tot mai agresiv. Inclusiv simbolurile naționale sunt intens parazitate de cei care se manifestă de parcă au monopolizat aceste bunuri comune. Nu trebuie să fii specialist ca să înțelegi aceste lucruri. Istoricii critici au avantajul de a fi în principalul câmp de cunoaștere care se ocupă de aceste chestiuni. Aș spune că nu este ceva specific doar României și nici măcar momentului actual. Istoria a fost mereu văzută ca un instrument de către cei care, ieri, ca și astăzi au avut ambiția de obține puterea și de a o folosi pentru a-și impune agenda ideologică și politică.

Cei care au idei extremiste, care susțin discursuri radicale, impregnate de ură, aleg din trecut ceea ce este convenabil pentru ei, reciclează clișee răsuflate, dar care gâdilă orgoliul unora, promovează ca modele figurile unor lideri autoritari sau dictatori ajunși la putere prin mijloace antidemocratice și menținuți multă vreme acolo prin forță. Spre exemplu, am văzut din anii 1990 încoace cum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, în mai mică măsură și alții, au fost prezentați drept eroi care s-ar fi jertfit pentru interesul național. Au fost trecute cu vederea militantismul pentru sisteme politice dictatoriale, în cazul tuturor, obținerea și păstrarea puterii cu ajutorul structurilor de forță, crimele de care erau responsabili, în cazul celor din urmă.

Cultul acestor personaje din trecutul nostru a fost întreținut în postcomunism, în diverse forme și grade, nu în mod egal, nu mereu, în universități, institute de cercetare, anumite memoriale, școală, biserici, armată, instituții publice, publicații pretins savante, mass-media și pe rețelele sociale. Rezultatul a fost normalizarea unui discurs eroizant al acestor personaje care nu pot și nu trebuie scoase din istorie, dar nu pot în niciun caz deveni normative, ci dimpotrivă. Doar printr-o educație critică și onestă despre trecut putem evita repetarea derivelor ideologice și politice.

Ce anume, din experiența comunismului românesc, ar trebui studiat cu mai multă atenție tocmai pentru a înțelege de unde vin tentațiile autoritarismului?

Pentru a înțelege regimul comunist din România, este necesară parcurgerea istoriei sale de la preluarea puterii de către comuniști după Al Doilea Război Mondial până la prăbușirea din 1989. Chiar și în linii generale, tinerii ar trebui să cunoască această jumătate de secol din istoria noastră. Dacă ar fi să ne concentrăm pe anumite aspecte, acestea ar merita să includă în mod special natura totalitară a regimului, utilizarea terorii ca mijloc de guvernare și represiunea extinsă, mai ales în prima parte a dictaturii, continuând cu forme mai subtile în perioada ulterioară. De asemenea, aspectele economice sunt relevante; confiscarea proprietăților industriale și agricole, în particular colectivizarea agriculturii, precum și distrugerea locuințelor, sub pretextul sistematizării orașelor și satelor, arată vulnerabilitatea oamenilor în fața unei puteri discreționare.

Chestiunile ideologice merită o atenție deosebită, mai ales simbioza dintre comunism și ultranaționalism, care a condus la național-comunism și la delirul protocronist, fenomen ce a supraviețuit și s-a amplificat în postcomunism. În plus, cultul liderului autoritar, perceput ca providențial, reprezintă o constantă a istoriei noastre contemporane, cu rădăcini mai vechi. Modelul s-a perpetuat parțial și în prezent, fiind preluat de diverse figuri cu aspirații autoritare.

Credeți că extremismul de azi se hrănește mai mult din frustrare socială sau din confuzie identitară?

Atât frustrarea socială, cât și confuzia identitară joacă un rol în creșterea extremismului. Nu este un fenomen nou și nu se întâlnește doar în societatea românească, dar aici există particularități care merită evidențiate.

România a făcut pași importanți în integrarea europeană și în dezvoltarea economică. Totuși, beneficiile acestei evoluții nu s-au distribuit echitabil. Diferențele între regiuni și medii de locuire rămân vizibile, iar segmente semnificative ale populației consideră că au profitat prea puțin de oportunitățile oferite de creșterea economică sau de libertatea de circulație în Europa, care era de neimaginat acum câteva decenii. Pe de altă parte, schimbările culturale accelerate, migrația extinsă și contactul cu alte societăți au generat o evidentă criză identitară pentru mulți români. Aceasta este amplificată de propaganda internă și externă, dar și de structura conservatoare a societății noastre, caracterizată de o cultură politică paternalistă și de o toleranță limitată față de diversitate.

Această combinație de frustrări sociale și criză identitară a creat un teren propice pentru apariția curentelor extremiste, radicale, ultranaționaliste și izolaționiste. În cadrul acestora s-au regăsit legionari sau neo-legionari, național-comuniști, admiratori ai lui Putin, civili, membri în rezervă ai structurilor militarizate, clerici, oameni cu educație medie sau superioară, întreprinzători și lucrători manuali. Pentru mulți, motivația principală nu era economică, ci identitară.

Lumea modernă, liberă, occidentală venea în contradicție cu imaginea pe care o aveau acești concetățeni despre societate, una omogenă, monolitică, în care accentul să fie pus pe națiune, religie și simboluri clare, iar minoritățile să fie marginalizate sau excluse. Dacă această tensiune nu este gestionată cu atenție, există riscul ca extremismul să se intensifice și să genereze conflicte mai profunde în viitor.

Cum poate școala să transforme studiul comunismului dintr-o simplă cronologie într-o lecție vie despre libertate și responsabilitate?

Istoria, ca disciplină, poate fi predată într-un mod captivant și semnificativ pentru elevi. Studiul comunismului are un potențial aparte în acest sens, deoarece este o istorie apropiată, cu martori încă în viață și cu numeroase mărturii directe. Elevii pot astfel descoperi nu doar faptele, ci și emoțiile, dilemele și consecințele unei epoci în care libertatea era profund limitată.

Există astăzi manuale tipărite și digitale bine structurate, care oferă texte clare, surse scrise și imagini sugestive. Totuși, rolul profesorului rămâne esențial: el nu doar transmite informații, ci îi provoacă pe elevi să gândească critic, să-și formuleze propriile întrebări și să caute răspunsuri.

Pe lângă metodele clasice de predare, profesorul poate utiliza o gamă variată de instrumente, colecții de imagini, fragmente de filme, teatru de umbre, vizite la locuri ale memoriei – muzee, foste închisori, memoriale –, dar și întâlniri cu martori ai epocii. Aceste experiențe directe fac istoria „vie” și îi ajută pe elevi să înțeleagă concret ce înseamnă pierderea libertății și responsabilitatea de a o proteja.

Este important ca elevii să fie provocați să se implice activ, să analizeze surse din epocă, să compare perspective, să caute informații suplimentare în lucrări de specialitate sau în mediul online. Studiul trecutului comunist le oferă ocazia de a reflecta asupra prezentului, de a compara democrația actuală cu regimul totalitar, o societate liberă cu una controlată de partidul-stat, drepturile garantate astăzi cu cele doar proclamate în dictatură. Astfel, lecția despre comunism devine mai mult decât o cronologie, devine o lecție despre libertate, limite, fragilitate, responsabilitate și valoarea demnității umane.

Ce mai poate fi salvat — în termeni de memorie și conștiință civică — prin aceste manuale?

Avem o întârziere considerabilă în privința predării sistematice și generale a istoriei comunismului în școală, iar responsabilitatea aparține, în principal, politicienilor și instituțiilor statului, inclusiv celor care gestionează educația. Consecințele acestei întârzieri se resimt la nivel social: lipsa de cunoaștere, revigorarea nostalgiei și proliferarea extremismului.

Totuși, anumite lucruri pot fi încă făcute. Introducerea disciplinei obligatorii Istoria comunismului din România și elaborarea unor manuale adecvate reprezintă demersuri de importanță majoră, ale căror efecte ar trebui să se manifeste dincolo de orele de la clasă, dincolo de zidurile școlilor. Educația este un proces de durată: investim acum pentru a vedea roadele peste ani. Este, în fond, un act de responsabilitate al adulților față de copii, un gest de generozitate al celor de astăzi pentru cei de mâine.

Manualele dedicate acestei perioade îi pot ajuta pe elevi, în primul rând, să dobândească o înțelegere sistematică a unei etape lungi și esențiale din istoria țării lor, să înțeleagă faptele și mecanismele prin care un partid totalitar, sprijinit din afară, a reușit să acapareze puterea și să o mențină timp de mai bine de patru decenii, prin teroare, inginerie socială și propagandă. În acest fel, victimele comunismului pot căpăta o voce, iar viețile lor nu se vor fi risipit în uitare. Totodată, responsabilii pentru crime și abuzuri pot fi și ei cunoscuți, pentru că și răul a avut chip.

Lecțiile despre comunism nu trebuie însă să alunece într-un discurs dogmatic, chiar dacă de sens contrar celui de odinioară. Ele ar trebui să cultive reflecția critică și discernământul moral. Tinerii, sprijiniți corespunzător, își pot exersa spiritul critic și pot învăța să prețuiască valorile unei societăți democratice: libertatea, domnia legii și statul de drept, respectul pentru drepturile omului, pluralismul, toleranța și implicarea civică.

Cum poate fi reînviată curiozitatea pentru istorie într-o lume dominată de prezentul digital și de amnezie colectivă?

Din păcate, prea multă vreme istoria a fost în ochii elevilor o acumulare de informații, de date și oameni-efigie, eroi de neatins. Umanitatea părea pusă la margine, când nu era de-a dreptul absentă. Această abordare contrastează cu realitatea de astăzi, când tinerii văd în jur oameni complecși, cu calități și defecte, iar politicienii nu sunt eroi idealizați.

Pentru a reînvia curiozitatea pentru trecut, elevii au nevoie de narațiuni provocatoare, care să-i implice emoțional și moral. Din fericire, există multiple resurse moderne, manuale digitale, documentare, podcasturi, dezbateri media, chiar și jocuri video dedicate unor perioade istorice precum comunismul.

Experiențele practice pot avea un impact și mai puternic. Vizitele la memoriale și muzee – cum ar fi Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, Muzeul Revoluției din Timișoara, Muzeul Copilăriei în Comunism din Iași sau fostele închisori politice Jilava, Râmnicu Sărat, Gherla, însă nu doar acestea – permit tinerilor să înțeleagă mai bine realitățile trecutului. Obiective civile legate de represiune sau grandomania regimului comunist pot și ele deveni locuri de vizitat și înțelegere istorică, precum sediul Ministerului de Interne sau sediul Parlamentului, fosta Casă a Poporului, în București. Chiar și o plimbare prin orașele noastre, explicând evoluția cartierelor și a clădirilor în perioada comunistă, poate face istoria tangibilă în parte. Cu explicații potrivite poate fi creat cadrul pentru înțelegerea timpului în care au trăit părinții și bunicii adolescenților.

Un alt pas esențial este umanizarea personajelor istorice. Povestind despre oameni „din ambele părți ale baricadei”, elevii învață că istoria nu este doar despre marii conducători, ci despre oameni obișnuiți, cu alegeri morale complexe. Astfel, istoria poate deveni captivantă, relevantă și de neuitat. Reînviind curiozitatea pentru trecut, îi ajutăm pe tineri să înțeleagă prezentul și să învețe din experiențele celor care au trăit înaintea lor. Pentru că poveștile oamenilor dau viață istoriei și o fac memorabilă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp