Ce a mai rămas din școala altfel?

Ce (mai) înseamnă săptămâna de „școala altfel” pentru elevii români? Dar „săptămâna verde”? Ce ar trebui să însemne ele în mod ideal, dar și în mod concret? Cum ați organiza dvs, stimați cititori, aceste două programe educative pentru elevi? Cum le văd realmente și decidenții politici de azi, din Educație, care le-au moștenit de la cei de ieri? Iată câteva întrebări, pe care se pare că nu ni le punem suficient de serios și responsabil.

E ca și cum învățământul, după o perioadă de noutate și entuziasm față de aceste programe, a intrat pe un făgaș de rutină și de inerție. La drept vorbind, pare că mai mult ne încurcă, pe toți. Există părinți care reclamă la inspectorate costuri legate de activități (excursii, ateliere, vizite în localitate la muzee, teatre etc). Există unii elevi care le consideră din capul locului prelungiri (sau anticipări) de vacanță și care absentează la toate activitățile, aducând apoi scutiri, în acord cu familia. Există și mulți profesori care, confruntați cu dezinteres din partea unor elevi și părinți, ca și cu dificultăți de organizare a unor activități, ar prefera să aibă un număr dublu de săptămâni clasice de predare, decât să susțină aceste programe. Și atunci, dacă așa stau lucrurile, dacă nici nu încercăm să le optimizăm, de ce nu le desființăm?

Să le luăm pe rând.

În perioada interbelică, regele Carol al II-lea a organizat forma de școlarizare pentru propriul fiu, Mihai, voievod de Alba-Iulia. Din interviurile date mai târziu de regele Mihai, vedem că această relație a fost mai curând una proastă. Fiul nu și-a iertat niciodată tatăl pentru greșelile față de el, în plan politic și, mai ales, în plan personal. Când era mic și avea nevoie de dragostea și blândețea mamei sale, Mihai a trebuit să trăiască fără aceasta. Principesa Elena fusese izgonită de fostul ei soț, regele Carol. Refugiată în țara natală, Grecia, ea își vedea fiul doar câte o lună-două pe an, în vacanțele școlare (când Mihai era trimis în Grecia). Această măsură ne apare azi ca extrem de nedreaptă și crudă și probabil că așa au resimțit-o atunci și copilul cu mama sa. Regele Mihai continuă șirul său de confesiuni și amintiri din copilărie și ne dă imaginea unui tată dur, autoritar, cu foarte puțină tandrețe manifestată față de copil. Ba chiar părea că, pe alocuri, îl invidiază și intră în competiție cu el. În adolescență, de exemplu, Mihai participa și el la vânătorile regale. La un moment dat, pentru că reușise să ochească și să doboare un mare număr de fazani, în vreme ce Carol al II-lea împușcase doar câteva exemplare, Mihai va reține ciuda tatălui său și felul în care a plecat supărat pe succesul propriului fiu. Așadar, acestea sunt datele transmise nouă, Posterității, de istorie, despre relația Mihai – Carol al II-lea. Personal, deși am multă admirație față de regele Mihai, nu înțeleg totuși lipsa lui de iertare. 

Tatăl său nu este singurul membru al familiei cu care a rupt brutal legătura. Inclusiv după restabilirea în România, regele a sancționat foarte aspru câteva greșeli ale unora dintre urmașii săi, le-a retras titlurile regale și nu le-a mai vorbit. Iar în perioada comunistă, deși amândoi, tată și fiu, s-au aflat în Occident, în exil (unul în Elveția, celălalt în Portugalia), regele Mihai a refuzat să îl viziteze vreodată pe Carol al II-lea. Desigur, la părerea mea contribuie o atitudine dictată de imperativul religios al iertării. Regele Mihai era o persoană profund religioasă – în cartea de interviuri acordate lui Mircea Ciobanu, când i se pune întrebarea referitoare la cartea care l-a marcat, răspunsul este: Biblia. Apoi dialogul continuă: „ – Și ce altă carte? – Nicio altă carte.” Și totuși, deși regele Mihai cunoștea, fără îndoială, imperativul iertării („de șaptezeci de ori câte șapte”), nu l-a aplicat în propria viață. Sau poate că aici au intervenit rațiuni de stat și de statut, care nu se mai raportează doar la norme și impresii, de simplă persoană privată.

Revenind, trebuie spus că, uitându-ne cu obiectivitate în urmă, în această istorie a Casei Regale, se pare că regele Carol al II-lea, în ciuda asprimii sale, nu a fost totuși un tată indiferent sau lipsit de dragoste. De pildă, a încercat să ofere cea mai bună educație fiului său. În clasele primare, Mihai a primit lecții particulare, cu profesori care îl instruiau în ședințe individuale, la Palat. Mai apoi, însă, Carol al II-lea a considerat că fiul său are nevoie și de colegi de clasă, de copii cu care să interacționeze. Ca atare, nu l-a trimis la o școală din Bucureşti, ci...a avut inedita idee de a face o clasă în palatul regal. Și așa s-a născut „clasa palatină”. L-a însărcinat pe ministrul Instrucțiunii Publice să selecteze cei mai buni profesori și unii din cei mai buni elevi. Aceștia din urmă au fost în număr aproximativ de 12 (numărul a fluctuat ușor în timp) și erau aleși după următoarele criterii: să fie foarte buni la învățătură, să fie buni sportivi, să provină din toate ținuturile României Mari, ca și din mai toate clasele sociale, să existe și reprezentanți ai minorităților istorice. Aceste principii arată că regele a vrut ca fiul său să se pregătească în vederea predării de ștafetă, a conducerii de țară, și să cunoască de mic poporul său. El trebuia să crească în respect pentru toți fiii de neam, indiferent de proveniență sau de statut material și social. Și așa s-a născut această clasă – experiment regal, care s-a bucurat de cei mai buni profesori ai vremii (oameni de cultură rămași în istorie). Și care ne arată și importanța unui colectiv: când un elev are colegi de clasă buni, asta e chiar mai important decât să aibă profesori buni. Carol al II-lea înțelesese forța exemplului, mai ales în copilărie și adolescență, de aceea a pus alături de fiul său numai colegi cu drag de învățătură și cu moralitate sănătoasă. Dar...mai există un „dar” prin care ne apropiem de subiectul acestui articol. Urmând sfaturile profesorilor, programul de studii al acestei clase prevedea și o lună întreagă de deplasări, de cunoaștere „pe teren”, vara, a unor informații cuprinse în manuale și biblioteci. În acea lună de vară, elevii erau duși de profesorii lor în câte o regiune istorică a țării, anual, și vizitau mai multe obiective culturale, făceau expediții geografice, urmau itinerarii literare (case memoriale), istorice și sociologice. (Pentru informații suplimentare, a se vedea cartea „La școală cu regele Mihai”, de Tudor Vișan-Miu, o lectură foarte potrivită și pentru elevi.)

Seamănă cu „școala altfel”, de astăzi? Da. Însă putem primi observația că una era puterea financiară și organizatorică a Casei Regale, alta a părinților români de astăzi, în condiții economice de austeritate, în care mulți câștigă sub 5000 de lei (alteori, doar salariul minim). Este adevărat. Cu toate acestea, se păstrează proporțiile: școala altfel de azi durează o săptămână (nu o lună de zile), iar deplasările se pot adapta la specificul clasei de elevi și la bugetul părinților.

Ca atare, mi se pare greu de înțeles decizia mai multor inspectorate din țară, de a emite circulare către școli, prin care se interzic activitățile plătite de familie: excursii, chiar și deplasări în aceeași localitate, dacă ele presupun costuri. Este o decizie luată la presiunea unor părinți nemulțumiți. Totuși, rămâne o decizie nu doar surprinzătoare, ci și cu efecte negative asupra formării copiilor. „Interesul superior al copilului”, clamat ca principiu director în educația modernă, aici nu a mai funcționat. Practic, inspectoratele au cedat în fața unui procent minor de părinți, dar vocali și intimidanți, care s-au pronunțat împotriva activităților contra cost. Nu este prea clar ce nemulțumea referitor la acestea: aș fi zis că e vorba de faptul că ele lăsau pe dinafară pe cei care nu își permiteau costurile. Numai că aflăm că aceste excursii sunt în continuare permise, cu condiția ca banii să se strângă prin asociațiile de părinți cu caracter juridic (în acele puține unități unde ele există). Deci practic, nu pare a fi vorba de o măsură anti discriminare, ci de o lipsă de încredere în cadrele didactice, care ar strânge acei bani direcționați ulterior spre plata agenției de transport sau a asociației care propune un atelier didactic, de exemplu. Această situație, dacă este adevărată, ridică un nou semn de întrebare cu privire la parteneriatul școală-familie, unul marcat, se pare, de suspiciune și contestare. Mai trebuie precizate două lucruri: până acum, elevilor care nu mergeau în excursii sau deplasări, li se asigura participarea în școală la alte activități. Iar al doilea aspect se referă la faptul că măsura anulează chiar și deplasările cu costuri mici. De exemplu, pentru școlarii din București această prevedere face imposibilă chiar și o simplă vizită la grădina botanică sau la casa Mărțișor – Arghezi sau la palatul Cotroceni, din moment ce ea implică un bilet de intrare și un cost de transport (fie autocar, fie mijloace publice). Multe școli au organizat de-a lungul timpului și excursii foarte ieftine cu trenul, la cel mai apropiat lanț muntos sau la mare. Și acestea nu au avut doar o componentă recreativă – căci ministerul ne avertizează că este vorba de o săptămână de activități educative, nu recreative. Deși, la drept vorbind, a pleca dintr-un oraș poluat și aglomerat, doar ca să respiri un aer de munte și ca să mergi pe jos pe o cărare, este suficient de educativ în sine. (Înțeleg și punctul de vedere din minister, pentru că o ieșire la film, la mall, nu este tocmai educativă). Dar toate aceste excursii de o zi au implicat, majoritar, și includerea unui obiectiv cultural – un muzeu, sau un mausoleu, o casă memorială ș.a.m.d. Școlile au organizat ani la rând excursii cu un cost per elev între 50 și 100 de lei (excursii de o zi). Ei bine, toate sunt istorie de anul acesta, în multe județe. Nemulțumirea publică a fost probabil declanșată de situația când unele școli propuneau excursii de multe zile, chiar și peste hotare. De la aceste propuneri mai excentrice (și marginale) s-a trecut însă la interzicerea oricăror tipuri de deplasări, ceea ce e în dezavantajul copiilor. Ei sunt cei care pierd, nu profesorii, care poate chiar se bucură că scapă de stresul implicat de marea responsabilitate cu acestea (de exemplu, și eu am făcut multe excursii de dragul copiilor, însă din fiecare m-am întors acasă cuprinsă de oboseală, de griji și emoțiile unei zile, pline de răspundere și vigilență). Acum doi ani, publicam aici un articol despre o excursie cu elevi din mediul rural.

E adevărat, excursia fusese plătită de o asociație caritabilă a unei biserici ortodoxe române, din America. Dar copiii din mediul rural se deplasează uneori și prin fondurile familiei, ca să vadă grădina zoologică din oraș, un muzeu de istorie naturală sau unul de artă. De ce să le interzicem toate acestea? Acei părinți care nu au sau nu vor să plătească 100 de lei, de două-trei ori pe an, trebuie să știe că există activități de rezervă în școli, pentru copiii lor. Faptul că, într-un colectiv de elevi, marea majoritate vrea să meargă într-o excursie și plătește costurile ei, arată că prețul curent nu este unul prohibitiv. Și mai arată ceva: cei mai mulți părinți apreciază această ofertă a școlii, tocmai pentru că ei muncesc prea mult și poate nu au mereu timp să scoată copilul într-o excursie. Sau chiar nu au banii necesari pentru deplasarea întregii familii, sau posibilitatea (cineva trebuie să rămână acasă cu gospodăria, cu animalele), însă se bucură ca cei mici să plece „la oraș”, sau la munte. Este un mic sacrificiu al lor, al părinților, pentru a se bucura seara văzând entuziasmul copilului, care povestește cum a fost în excursie.

Toate aceste implicații și argumente de mai sus, nu le știe ministerul? Nu le știu inspectoratele? Ba da. Aceste structuri primesc anual, de la fiecare unitate, rapoartele din aceste săptămâni și cunosc bine câte activități frumoase și educative s-au făcut. Există rapoarte cu numărul de elevi implicați, fotografii, filmări. Există dovezi ale eficienței unor programe, ca și ale varietății lor. De ce am distruge ceva ce se cheamă ALTFEL, ca să ajungem să facem tot un fel de ore standard, în același decor cunoscut al școlii și cu aceleași cadre didactice? Noi, profesorii, ne bucurăm să delegăm parțial discursul nostru, ca el să fie completat și întărit de alți parteneri și mărturisitori: de un ghid muzeal, sau un scriitor, un om de știință, un alt cadru didactic, un profesionist dintr-un anumit domeniu etc. Această variere sporadică este benefică pentru elevi. Principiul de educație outdoor, principiu modern, de altfel, este și el benefic. Dar cum faci educație outdoor fără costuri? Cum îi duci pe copii la o pădure, în săptămâna verde? Cu autostopul?

Să revin însă la întrebarea: dacă ministerul știe toate acestea, de ce a cedat în fața câtorva voci ale unor părinți, neglijând interesul superior al copilului? Răspund cu o bănuială: din blazare și din dorința de a evita orice scandal mediatic pe subiect. Nu puține sunt reclamațiile dintre cele mai ciudate și nedrepte care ajung în aceste birouri. Nu puține sunt amenințările cu avocați sau cu presa, ale unor părinți care se întâmplă să aibă, dar și să nu aibă dreptate. Unele inspectorate au dat așadar satisfacție celor vocali, fără să mai cântărească efectele generale asupra copiilor. De fapt, ei le cunosc bine, dar au ales să le ignore, aproape pe bună dreptate: dacă (unii) părinți nu vor, foarte bine, nu vor mai avea aceste activități. Oricum ele se fac cu efort maxim din partea sistemului și a cadrelor didactice. Oricum ele presupun un mare risc, pentru că dacă ceva nu merge bine, va răspunde nu doar cadrul didactic organizator, ci și directorul sau poate chiar cineva de mai sus. Ca atare: societatea nu le vrea, deci nu le va mai avea. În urmă cu mai mulți ani, o excursie didactică din Franța se terminase tragic, iar televiziunile franceze relatau cu insistență cazul: o profesoară ieșise cu elevii într-o zonă pitorească și aceștia s-au jucat pe malul unui râu. Chiar în acea zi, un baraj fusese golit în amonte, cu avertizarea localnicilor. Cum profesoara și elevii ei nu erau din zonă, se pare că nu au avut cunoștință de acest avertisment, iar torentul i-a surprins pe unii dintre copii. Iată, deci, o situație rară, tragică, dar reală, care ne poate descuraja pe toți, și profesori, și părinți, să mai participăm la astfel de ieșiri și activități. Personal, deși mă îngrijorează acest gând legat de siguranță, am continuat să ies cu copiii, pentru că mi se pare că doar dacă ne-am zăvorî nedefinit în casă, am fi la adăpost: dar nici aceasta nu e o soluție viabilă pentru sănătatea noastră mentală și sufletească.

În concluzie, cine a decis pentru aproape toți elevii români? Se pare că acei părinți nemulțumiți. Ei s-au coagulat pe rețele, în asociații de părinți mai vocale și prin memorii către inspectorate. Restul părinților? Aceia tac. Deși sunt majoritari, nu ei decid. Nu s-au pronunțat public nici pro, nici contra. Sunt tăcuți, rezervați, cu alte griji cotidiene, cu o muncă de zi cu zi onestă. Nu le place să se implice în scandaluri, nici să facă reclamații, la orice pas. Ca atare, ei nu mai sunt cu adevărat vizibili într-o țară în care scandalul mediatic a ajuns o sperietoare pentru decidenții politici. Dacă opinia publică, manipulată de cei mai vocali, ne conduce într-o direcție, atunci ce mai contează ce spun bunul simț sau deontologia profesională? Când nimeni nu îi mai apără pe copii, nici măcar familiile lor, de ce i-ar mai apăra profesorii sau inspectoratele? De ce s-ar transforma acestea în reprezentanți ai interesului copilului, când însăși familia a încetat să își asume acest rol? Sau poate că este timpul să avem o atitudine mai curajoasă și mai implicată, cu toții. „Este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic, pentru ca răul să triumfe”, spunea odinioară un om politic englez, Edmund Burke. Este timpul să ne gândim serios dacă desființăm cu totul aceste săptămâni didactice, sau le comprimăm într-una singură (lăsând, de exemplu, o zi dedicată ecologiei). Sau, dacă vom continua cu ele, să nu o facem în mod formal și neglijent, ci cu angajament și respect pentru timpul copiilor noștri, încercând să le oferim ce e mai bun. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp