Ultimul cuvânt al inculpatului. Vișinescu, în lacrimi, către judecători: „Vă rog să mă lăsaţi să mor!”

UPDATE miercuri, 11.30. Alexandru Vișinescu a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare.

Articolul inițial:

Până în vara lui 2013, numele lui Alexandru Vișinescu nu a fost rostit nici măcar sporadic în legătură cu ororile din pușcăriile comuniste. Bezna care i-a acoperit fața și faptele a dispărut însă brusc într-o zi toridă. După ce a fost denunțat la parchet, surprins de fotoreporteri și cameramani în fața blocului din centrul Bucureștiului în care locuiește, a rostit printre buze, cu obidă „Futu-ţi Cristosu’ mă-tii să-ţi fut“ și a încercat să lovească jurnaliștii. Opinia publică românească și-a înfruntat atunci, direct, într-o secundă, trecutul obscur.

Acea secvență, cu pumnul noduros al lui Vișinescu şi înjurătura aspră, l-a însoțit fără încetare. Din acel moment, chipul său schimonosit, cu privirea satrapică, a devenit imaginea unui asasin lipsit de scrupule, a „torționarului” ascuns de tenebrele tranziției și de încrengăturile „sistemului” postcomunist. Traiul molcom al zbirului de la Râmnicu Sărat, care vreme de șapte ani a avut viața deținuților politici în mâna sa, se încheia definitiv, încet, acolo, pe trotuarul fierbinte din mijlocul Capitalei.

Astăzi, la ultimul termen al procesului său de la Curtea Supremă, Vișinescu a fost alt om. Cu părul ciufulit, cu gura întredeschisă, s-a ridicat în finalul ședinței, în ciuda insistențelor judecătorului de a rămâne așezat pe scaun, pentru „ultimul cuvânt al inculpatului”. A cerut să nu fie degradat militar și să i se acorde clemență. Încet, așa, ca un copil, a început să plângă și a cerut judecătorilor: „Vă rog să mă înțelegeți, vă rog să mă credeți, nu fac scamatorie, v-aș ruga mult dacă… Vă rog să mă lăsaţi să mor!”. Vocea nonagenarului se scufundă în lacrimi și sughițuri. 

Cu o ultimă sforțare, ajunge departe, în timp, și rostește, împotmolindu-se de lacrimi și de incoerența care îi macină vorbirea: „Tatăl meu a murit când eu nu mă născusem… Am fost înfiat… Am fost slugă până să fiu militar!” Pentru Vișinescu acesta este final de drum. Peste două săptămâni își află sentința finală.

Faptele lui sunt astăzi cunoscute. În „sanctuarul suferinței” de la Rm. Sărat, durerea a fost instituită, pe lângă frig, foame, lipsa asistenței medicale, bătăile și caznele îndurate, prin separarea extremă, interdicția totală a deținuților de a comunica cu ființe umane. Ani întregi de izolare absolută. Mecanismul terorii i-a venit ca o mănușă lui Vișinescu, fiul de țăran buzoian, ajuns, ca locotenent major, la 31 de ani, în fruntea pușcăriei peste o mână de fruntași ai României interbelice.

Aici și-a dat aici măsura bestialității și a ferocității. Din toți anii pe care i-a petrecut ca lucrător în pușcăriile comuniste, Vișinescu a petrecut cel mai mult timp la Rm. Sărat. „Sistemul” nu doar că l-a încurajat, dar l-a acoperit și mai ales l-a ferit de actul de justiție când a fost cazul. Indiferent de etapele de „încălzire” a regimului comunist, la Râmnicu Sărat Vișinescu a pus în aplicare și a continuat din prima și până în ultima zi a mandatului său cel mai stalinist regim de penitenciar. Comportamentul său față de cei aflați în detenție nu s-a schimbat niciodată, între 1956 și 1963. Am urmărit cu acribie firul conductor al culpei, vinovăția care s-a conturat din documentele și depozițiile martorilor, care s-au strâns fie la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), fie la Parchetul General, fie de către completul de judecată și nu am nicio îndoială că regimul terorii impus și întreținut de comandantul pușcăriei întru suprimarea și anihilarea deținuților a constituit misiunea de căpătâi a lui Vișinescu la Rm. Sărat.

Pare astăzi ciudat când te gândești că în urmă cu 25 de ani sau chiar un deceniu, un astfel de proces nu ar fi putut avea loc. Și totuși, existența și mai ales finalitatea unui astfel de demers judiciar arată că România s-a schimbat. Când IICCMER a demarat în 2013, alături de jurnaliștii de la Gândul, campania numită generic de presă „Dosarul torționarilor”, crimele comunismului erau considerate prescrise. Și deci îngropate. 

Grija noastră a fost să găsim cel mai bun mod, cel mai rapid și mai ales cu cei mai mulți sorți de izbândă pentru rezultate în justiție. Când aproape nimeni nu se mai aștepta, am demarat o campanie care s-a soldat cu puneri sub acuzare și sentințe de condamnare pentru crimele comise de către foști comandanți ai pușcăriilor comuniste. Am început cu Vișinescu, am continuat cu Ioan Ficior, comandantul lagărului Periprava. 

Vișinescu a fost trimis în judecată în iunie 2014 și condamnat, vara trecută, pentru tratamente neomenoase (infracțiuni contra umanității) de Curtea de Apel București, la 20 de ani de închisoare, degradarea militară și obligat, alături de statul român, să plătească urmașilor victimelor o sumă uriașă. Colonelul Ficior este judecat și el de Curtea de Apel pentru crimele din anii ‘50-‘60.

Lacrimile lui Vișinescu de astăzi nu pot spăla nici cele 14 decese de la Rm. Sărat, nici pe cei peste 140 de oameni chinuiți, nici moartea lui Ion Mihalache, nici suferința lui Corneliu Coposu ori Ion Diaconescu. Dar dacă un fost „torționar” al Securității plânge în sala de judecată din România anului 2016, poate că e un semn de normalitate.

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp