foto Profimedia
În urmă cu aproximativ 10 ani, emailurile de la partenerii europeni primite înaintea Paștelui catolic se încheiau într-o notă de bucurie și într-un fel de familiaritate prin „Wish you a Happy Easter!”, „Joyeuses Pâques!” sau, mai nuanțat, „Enjoy a sunny Easter holiday!” și alte asemenea. Anii au trecut și astfel de urări s-au rărit, până când anul acesta am intrat în Joia Mare pe sec, pe gol, fără niciun astfel de mesaj. Cum să-mi explic această realitate? Oare aceste urări se făceau doar din politețe, iar principiul „politically correct” a impus politețea neutră ca o formulă de încheiere lipsită de conținut, goală, aceeași tot timpul anului, ignorând marile sărbători creștine, altădată fundamentul european? Urările erau ceva mai mult decât politețe, iar „politically correct” a anulat acel ceva.
În anul 2000 Uniunea Europeană a adoptat oficial deviza „unitate în diversitate”, ca o recunoaștere a culturilor, tradițiilor și limbilor diferite ale popoarelor europene, guvernate de pace, respect și dorința de mai bine.
Absența acestor urări ar duce la o minimizare a recunoașterii acestei diversități și la o creștere a unei omogenități nedefinite. Personal, nu-i găsesc sensul și mă întreb. Dacă dincolo de forma „Paște fericit!” se transmite un gând frumos, cred că pe nimeni nu ofensează, indiferent de religia acestuia sau de non-religie. Nu pot accepta că putem rămâne, în ciuda pretinderii avansului civilizațional și al deschiderii spirituale, prizonierii formelor. Atât timp cât ne respectăm diversitatea și obiceiurile, trebuie să le lăsăm să se manifeste. Acest „politically correct” care, utopic, ar fluidiza comunicarea și înțelegerea diversității de gândire, obiceiuri și stiluri de viață ale europenilor, își face mai degrabă remarcat efectul diminuării identităților regionale, religioase și a valorilor intrinseci europene; mai concret spus, anulează curiozitatea, reduce imperceptibil comunicarea din teama de a nu se pronunța ceva greșit, încercând în mod subtil o omogenizare imposibilă. În plus, realizările tehnologice tot mai performante încep să disloce clasicele valori morale și spirituale, omul începe să se creadă Creator, cu o încredere oarbă în depășirile limitelor omenești fără a analiza prea mult consecințele acestui act. În acest tablou, Biserica Catolică din vestul și centrul Europei apare vlăguită de secularizare, fără o strategie de contraforță la fel de influentă precum „politically correct”.
România, ca nivel de progres economico-social, este încă în umbra țărilor din vestul Europei. Aceasta face ca secularizarea Bisericii aici să fie încă incipientă, imperceptibilă la nivel de masă critică a comunităților participante la liturghii și în păstrarea cutumelor religioase, incluzând sărbătorile.
În 2025, Paștele catolic s-a celebrat în aceeași zi cu cel ortodox, pe 20 aprilie, an aniversar pentru Conciliul de la Niceea (325 d.C.), care a stabilit regula respectată și azi a serbării Paștelui, și anume: prima duminică cu lună plină după echinocțiul de primăvară. Anul acesta, 2026, Paștele catolic este primit de creștini mai devreme cu o săptămână decât cel ortodox, iar anul viitor cel catolic va fi la 28 martie, iar cel ortodox pe 2 mai. Pentru cine nu știe, cele două calendare, cel gregorian și cel iulian, se fac vinovate de această mobilitate a sărbătorii. Respectând aceeași regulă, Paștele catolic, pe calendar Gregorian, cade numai în intervalul 22 martie–25 aprilie, iar cel ortodox, pe calendar Iulian, numai între 4 aprilie și 8 mai.
Deseori am fost întrebată dacă sărbătoresc Paștele de două ori. Cum familiile mixte (cu membri catolici și ortodocși) sunt destul de numeroase, este un privilegiu să celebrezi Învierea de două ori sau, mai potrivit spus, prelungit. Ai mai mult timp să te apleci asupra speranței și renașterii interioare și apoi asupra celor din jur. Cu atât mai mult solidarizezi cu majoritatea când auzi preotul spunând la predică: „să ne bucurăm pentru frații noștri ortodocși, căci ei celebrează astăzi Învierea Domnului.”
De la sine înțeles, sărbătoarea Paștelui va fi celebrată și de ortodocși, și de catolici în aceeași zi a primăverii atunci când se va adopta același calendar, așa cum sper, ne-o dorim toți.
Am observat de-a lungul anilor o deschidere spre ecumenism a Bisericii Ortodoxe din România, atât la nivel instituțional, e drept, mai timid, cât și comunitar, un dialog deschis între creștinii ortodocși și cei catolici, mai ales după vizita Papei Francisc în 2019.
De multe ori comunitarul, adică Biserica vie, comunitatea creștină, o ia înaintea cuvântului instituțional. Ca întotdeauna, ceea ce pare complex și dificil într-o declarație oficială se înțelege mai ușor când oamenii comunică și se explică între ei, dornici de cunoaștere.
Mulți ani la rând am primit întrebări de genul: „Și voi aveți Crăciunul pe 25 decembrie?”, sau „Și la voi sunt ouă roșii de Paște, că în Spania eu nu am văzut și am fost acolo în Săptămâna Mare?” Întrebări care țin de rânduiala obiceiurilor și mai puțin de semnificație.
O inițiativă frumoasă, adresată în special tinerilor, ca manifestare publică a credinței, este Procesiunea de Florii, pe care Biserica Ortodoxă Română a inițiat-o în București în 2008. Procesiunea de Florii, ca practică liturgică în Biserica Catolică, există de secole, fiind legată de celebrarea Duminicii Floriilor în orice comunitate catolică din lume. Manifestarea în formă publică, pe străzile Bucureștiului, a putut fi posibilă după decembrie 1989.
Este foarte tentant să cazi în capcana reducerii sărbătorilor pascale la aceleași tradiții, precum postul mare referitor strict la hrană, care se finalizează duminica alături de întreaga familie, sau minivacanța, prilej de o masă de neuitat cu prietenii. Biserica Catolică nu uniformizează variatele forme de manifestare, care deseori au fibre ancestrale păgâne specifice locului, ci respectă dorința comunității din fiecare parte a lumii să-și exprime credința după cum simte, prin perpetuarea valorilor și obiceiurilor transmise din generație în generație.
În partea centrală și orientală a Europei creștine s-a păstrat obiceiul ouălor roșii. Începând din sec. IV, Paștele creștin asimilează practici păgâne referitoare la renașterea vieții la începutul primăverii. Oul este un simbol păgân, semnificând fertilitatea, nașterea. Romanii îngropau un ou în terenurile proaspăt cultivate pentru a avea recoltă bună. Obiceiul ouălor roșii își are originile în creștinismul timpuriu; primii creștini colorau ouăle în roșu, simbolizând sângele lui Isus.
În Sevilla, Săptămâna Mare este o defilare neîntreruptă pe străzile orașului a procesiunilor zecilor de frății (asociații locale) religioase care, dincolo de frumusețea barocă a carelor statuare purtate pe umeri ca un ritual simbolic al crucii, antrenează o participare impresionantă a mulțimilor din cartiere, zi și noapte, începând din Joia Mare, Vinerea Patimilor, până în Duminica Învierii. Din perspectiva turistului apare ca o imersiune spectaculară în Evul Mediu; din perspectiva crestinului, o dovadă de devoțiune și fervoare a credinței. O devoțiune împinsă până la durere fizică se poate numi și parcurgerea alegorică a Drumului Crucii, cu imitarea trăirilor lui Isus, prin autoflagelare și purtarea unei cruci grele, festivități întâlnite îndeosebi în Mexic și în statele latino-americane.
Indiferent de „forma” manifestării omenești, adică ritualurile și practicile perpetuate, „conținutul”, adică mesajul spiritual, este același, comun tuturor creștinilor, fie protestanți, fie catolici, fie ortodocși. Prin postul de alimente renunțăm la gustul dorit, facem un mic sacrificiu, ne lipsim de o plăcere; prin oferirea de timp liber unor acte de caritate ne pasă de ceilalți; prin participarea la procesiuni cinstim memoria celor dinaintea noastră, păstrând tradițiile și împărtășim bucuria cu ceilalți; prin înfrânarea și domolirea mâniei arătăm indulgență față de cel care, poate, nu-și dă seama că ne-a judecat greșit. Și prin toate astea, agățându-ne de colacul postului, toți dorim să ajungem la duminica Învierii, care, la urma urmei, mai puțin contează în ce zi a primăverii o cinstim. Important e că există și ține de noi, creștinii, să existe în continuare. Nu de alta, dar este un prilej de bucurie, în care oamenii se bucură cu și de oameni. Nu ortodocșii cu ortodocși și catolicii cu catolici. Mult mai realist, așa cum se întâmplă astăzi, oamenii se bucură cu și de oameni.
De Paște, de Înviere, pentru mântuirea și renașterea noastră, or să bată clopotele, o să bată toaca, un sunet ancestral pe care să avem curajul să îl auzim și să trezim speranță.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar mai bine să ne bucurăm de sărbătorile pascale. Deja mielul sfârâie la cuptor, ouăle au fost deja vopsite, iar pasca și cozonacii așteaptă cuminți ziua cea mare, în care ne vom bucura cu toții de învierea Mântuitorului!
Sărbători binecuvântate!