Săptămâna trecută, în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, a fost repusă pe rol „darea în plată”.
La capătul unei ședințe lungi, cu multe momente tensionate, s-a anunțat că rămâne deschisă „cutia poștală” pentru amendamente și propuneri noi.
Mâine, 5 aprilie, Comisia va finaliza probabil referatul ce va fi trimis plenului.
Document ce ar trebui să le dea certitudinea celor mai mulți dintre deputați, care nu sunt juriști, că în întregul text al legii lucrurile sunt în ordine din punctul de vedere al rigorilor dreptului.
LEGEA NU E TAC DE BILIARD
Dezbaterea publică, întinsă de-a lungul a 11 luni, a indus percepția (falsă) că totul se va desfășura haotic. Că ar urma un soi de șantaj cu legea în mână,cei interesați vor bate la ușile băncilor, vor amenința că le „dau în plată” bunurile lor imobiliare ipotecate, terenuri, case de vacanță, case cumpărate pentru speculații, iar băncile se vor așeza imediat la masa negocierilor. Legea nu e însă tac de biliard, să lovești o bilă cu intenția vădită ca efectul produs să activeze o altă bilă. Textul legii „dării în plată”, în forma actuală, asigură un cadru formalizat atât pentru negocieri, cât și pentru renunțarea la bunul imobiliar ipotecat în schimbul ștergerii tuturor datoriilor față de bancă.
În lege sunt încă multe confuzii, prevederi ce nu sunt în ordine din punctul de vedere al rigorilor dreptului, pe care Comisia Juridică a Camerei Deputaților ar putea să le îndrepte în ședința de mâine. Dar scopul legii – în forma adoptată de Senat – e clar: stingerea unei creanțe (a dreptului băncii,deci, de a-i fi plătită datoria de către cel căruia i-a acordat un împrumut, dacă acesta din urmă ajunge în imposibilitate de plată) e posibilă numai în următoarele condiții: 1) suma împrumutată să nu depășească echivalentul în lei a 150.000 de euro; 2) bunul ipotecat să nu fie un teren, o casă de vacanță, o casă pentru speculații, ci un imobil cu destinație de locuință; 3) locuința oferită în plată să fi fost ipotecată în favoarea băncii, drept garanție a creditului primit. Iar debitorul ce va decide să-și cedeze locuința, pentru ca să-i fie șterse orice alte datorii, nu se va putea juca de-a pisica și șoarecele cu banca. Legea nu-l trimite la ușa băncii, ci îi numără pașii pe care trebuie să-i facă. Primul pas: îi va adresa băncii o notificare oficială, printr-un executor judecătoresc, un avocat sau un notar public, prin care își va exprima intenția fermă de a-și ceda locuința în schimbul iertării de datorii. Pasul doi: va contracta un notar public, în fața căruia se va întâlni cu un reprezentant al băncii, pentru a oficia actul de cedare a locuinței. Pasul trei: legea stipulează expres, în articolul 5, că „toate costurile notariale și,după caz, ale executorului judecătoresc sau ale avocatului, se suportă de către debitor”. Adică, de către cel ce îi este dator băncii și,pentru că nu mai poate plăti, decide să-i dea băncii casa ca să-i fie ștearsă datoria.
CONSUMATORI ȘI PROFESIONIȘTI
Alte părți ale legii însă, numeroase, nu sunt tot atât de clare. Unele sunt imposibil de înțeles pentru cei care nu stăpânesc limbajul juridic iar altele sunt confuze. Principala hibă a legii este că nu are definiții. Și iată cum tocmai destinatarul legii în cauză, CONSUMATORUL, este nevoit să orbecăiască prin legislație pentru a-și afla rosturile și a-și descifra drepturile și obligațiile.
Legea „dării în plată”, în faza sa inițială, a folosit noțiunea de persoană fizică. În faza actuală, sintagma persoană fizică este înlocuită cu termenul de consumator. De ce consumator și nu persoană fizică? În ce scop s-a produs această schimbare? Ce înseamnă consumator nu în sensul obișnuit al cuvântului, ci în sensul pe care i-l conferă aici legiuitorul? Nici un fel de interpretare, nici literară,nici logică și nici istorică, nu poate da răspunsul. Motiv pentru care legea, în art.1,al.2, ne trimite să căutăm răspunsul parcurgând textele Ordonanței Guvernului nr. 21,din 1992,republicată,cu modificări și completări, și Legii 193din 2000.
Cine nu este familiarizat cu legile nu se va descurca. Mai ales în ceea ce privește Legea 193, căreia i s-au tot făcut modificări și completări, timp de 13 ani, din 2000 și până în 2013, fiind continuu perfecționată. Și tocmai faptul că legea în cauză a fost continuu perfecționată, și actualizată, face greu de justificat aplicarea reglementărilor privind „darea în plată” și contractelor de credite aflate în derulare.
Legea 193 a debutat în 2000, consfințind raporturile dintre consumatori – care contractează bunuri ori servicii, înglobând aici și persoane juridice - și comercianți. După patru modificări semnificative și șase versiuni consolidate, ultima în 2013, noțiunea de comerciant a fost înlocuită cu aceea de profesionist, incluzând aici băncile, instituțiile financiare nebancare,alte companii care produc bunuri sau prestează servicii în condiții profesionale. Totodată, au fost scoase persoanele juridice din categoria consumatorilor, în ideea că lor le revine obligația profesională de a-și asigura și protecția pe piața de consum. Ca atare, consumatorul este un contractant de bunuri și servicii în calitate de persoană fizică, profesionistul (în cazul de față băncile și instituțiile financiare nebancare) având obligația să formuleze „clauze contractuale clare,fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Iar ca lucrurile să fie și mai clare, articolul 13 al legii este scos în preambul, cu adnotarea „ATENȚIE”, consfințind că instanțele judecătorești, în cazul în care constată clauze abuzive în contracte, vor elimina clauzele abuzive, dar vor putea și să desființeze contractele, dispunând plata de daune-interese. Și atunci, existând această reglementare, în sensul firesc al principalului izvor de drept – Constituția României – se înțelege limpede că legea „dării în plată” se referă la contracte fără vicii,fără abuzuri, la contracte legale, încheiate poate în urmă cu zece ani ori mai mulți, în care ar urma să intervină schimbări fundamentale. Aceasta va fi prima probă de foc la examenul de Drept Civil al legii, ce va intra marți în Comisia Juridică a Camerei Deputaților.
POT FI VÂNDUTE CREDITELE ?
A doua probă de foc este legată de raportul consumatorului de servicii financiare cu „cesionarii creanțelor” deținute asupra lui. Nici în acest caz nu se dă vreo explicație, nu găsim vreo definiție. Or, este cunoscut faptul că materia cesiunii de creanță a făcut zile grele multor generații de studenți ai facultăților de drept și ridică numeroase dificultăți în practica juridică. Desigur, băncile au cesionat creanțe. Au vândut,deci, credite unor alte bănci sau unor companii care se ocupă cu recuperări de credite neperformante. În dezbaterea publică a apărut deseori întrebarea: este legal să vândă credite ? Însoțită deseori de încă o întrebare: de ce nu le-a oprit Banca Națională?
Acum mai bine de 2000 de ani, legislatorii romani au gândit și au stipulat în această materie. În Dreptul Roman, creditul era legat strâns de persoana creditorului și nu putea fi detașat. Dacă în România anului 2015 ar opera Dreptul Roman, răspunsul ar suna simplu: “NU! BĂNCILE NU POT SĂ ÎNSTRĂINEZE NICIUN CREDIT”… Numai că, în timpul care a trecut de când romanii legiferau că un credit este nedetașabil de creditorul său, lumea s-a schimbat. Romanii înșiși acuzau corsetul acestei reglementări și au început să nuanțeze. De atunci și până astăzi, când legile civile din întreaga lume recunosc dreptul unui creditor de a-și vinde titlul (creanța asupra debitorului) unui cesionar, care devine astfel noul creditor, lumea a trecut prin milioane și milioane de experiențe. Până s-a ajuns la codurile civile de astăzi, cu substanțiala contribuție a dreptului francez, a celui german și a multor altor sisteme de drept.
“Detașarea” creditorului de titlul lui asupra unui debitor, numită în dreptul civil „cesiune de creanță” – denumită incorect „externalizare” ÎN DEZBATEREA PUBLICĂ – implică un aranjament perfect legal între trei părți: 1) cedentul – în cazul pe care îl discutăm, banca comercială, care a dat creditul și acum vrea să-l vândă ori deja l-a vândut; 2) cesionarul – partea care
cumpără creditul și devine „noul creditor”; 3) debitorul cedat – persoana care a primit creditul, l-a garantat (eventual cu un bun imobil ipotecat) și este ținută acum de obligația de plată.
În fapt, cesionarul nu derulează activitate de creditare, ci doar valorifică drepturile pe care le-a dobândit în virtutea unei modalități legale de vânzare a creanțelor. Iar obligația debitorului este asumată prin acordul său de voință exprimat și formalizat prin încheierea contractului inițial de credit cu cedentul. Subiectul în discuție îl reprezintă, deci, modul în care debitorul cedat, în condițiile prevederilor legale anterior invocate, acceptă sau nu derularea în continuare a relației sale contractuale cu instituția cesionară. În acest context, dacă este nemulțumit de noua relație creată, orice debitor “cesionat” are la îndemână calea sesizării, pe de o parte, a instituțiilor de control administrativ (Autoritatea Națională de Protecție a Consumatorilor), iar, pe de alta, a instanțelor de judecată, în scopul protejării drepturilor și intereselor sale contractuale.
Banca Națională a României nu are însă nicio prerogativă, nici un drept de a se pronunța în legătură cu aceste aspecte. De ce? Fiindcă ele nu se circumscriu, prin LEGE, cerințelor de supraveghere prudențială.
Dincolo însă de cadrul comun al Dreptului, materializat în România, așa cum am notat deja, prin dispozițiile Noului Cod Civil, două legi speciale întăresc libertatea creditorului de a se „detașa” de credit, vânzând creanța asupra debitorului. Legea nr.93/2009, art.2, al.2, stipulează: “este interzisă desfășurarea cu titlu profesional a activității de creditare de către alte persoane decât cele prevăzute de lege: instituții de credit și instituții financiare”. Iar la al.3 adaugă: “achiziționarea portofoliilor de credite, cu excepția situației în care creditele sunt încadrate în categoria pierdere sau a cazului în care portofoliile achiziționate sunt afectate garantării emisiunii de instrumente financiare securizate, este permisă doar instituțiilor de credit și instituțiilor financiare.” De unde se deduce, clar, că atunci când în cauză sunt credite neperformante, cesiunea (vânzarea) este posibilă și către un SRL.
Se aplică acest regim juridic și creanțelor ipotecare (deci și celor rezultate din contracte de credit ipotecar pentru investiții mobiliare) încadrate în categoria pierdere? Dificultatea de interpretare în acest caz este legată de faptul că art.24, alin.1 din Legea nr.190/1999 limitează cesiunea creanțelor ipotecare doar către instituții echivalente cedentului (de la bancă la bancă) ori către alte instituții supuse supravegherii prudențiale și controlului instituțiilor abilitate prin lege. Și cum atât doctrina, cât și jurisprudența nu au ajuns la o abordare unitară, în practică, adeseori, nici soluțiile nu sunt unitare. Cum însă art.2 alin.3, din Legea nr.93/2009 acoperă – prin formularea sa generală “achiziționarea portofoliilor de credite” – este corectă interpretarea că încape aici inclusiv problematica creanțelor ipotecare pentru investiții imobiliare. Era însă în firea lucrurilor să câștige norma mai nouă – Legea 93/2009 – care nu distinge între categoriile de credit. S-ar putea, așadar, trage concluzia că și creditele bune ar putea fi supuse cesiunii de creanță către un SRL oarecare. Și totuși, în ceea ce privește portofoliile de creditele ce nu sunt încadrate la categoria pierdere, se poate observa, din analiza textelor de lege menționate, că acestea pot fi cesionate doar către instituții de credit sau către IFN-uri.
Așa vorbesc LEGILE! Vorbesc, în egală măsură, pentru Banca Națională, pentru băncile comerciale, pentru IFN-uri, pentru oricine din această țară. Dacă vrem să fim corecți, orice analiză pe tema invocată de aici trebuie să înceapă. De la ce vor LEGILE! Altfel, pierdem legătura cu realitatea. De aici și întrebarea: cum legile au caracter teritorial, în ce bază va invita notarul din România, solicitat de un debitor al cărui credit a fost cesionat, pe un cesionar (să presupunem din Bulgaria), pentru a intra în procesul „dării în plată”?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Să încercăm să tăiem firul în patru, așa cum ne stă în fire, atoateștiutori ce suntem noi!
Să începem cu... începutul:
Spune domnul Vasilescu: Document ce ar trebui să le dea certitudinea celor mai mulți dintre deputați, care nu sunt juriști, că în întregul text al legii lucrurile sunt în ordine din punctul de vedere al rigorilor dreptului.
Rigorile dreptului încep prin enunțarea principiilor și eu mă voi folosi de un principiu care în aparență nu are legătură cu Darea în plată, principiu enunțat nu numai în drept dar și în dreptul moral și spiritual, principiul care ne spune că NU AI VOIE SĂ FURI.
Acest principiu este foarte simplu și concret enunțat: Nu ai voie să furi!
Acest principiu se aplică foarte simplu: ai furat și ai fost prins, ești condamnat, ești HOȚ.
Paralela principiului de a nu fura aplicată acestei inițiative legislative numite Darea în plată sună foarte simplu și concret: Ai garantat un împrumut cu o ipotecă, dacă nu mai poți plăti împrumutul ți se ia ipoteca! Adică Datio in solutum. Adică Darea în plată!
Și o să îl rog frumos pe domnul Vasilescu să caute în toate dicționarele dacă există o altă explicație și să o popularizeze.
După cum observați, niciun principiu de drept nu are nicio condiționalitate suplimentară față de cea care conduce la aplicarea principiului. Nu ai furat nu ești hoț (implicit nu ești condamnat), respectiv ai plătit împrumutul nu trebuie să ți se ia garanția/ipoteca.
Dacă aplicarea în definirea principiului ar necesita criterii, praguri, condiționalități, plafoane s-ar face ar conduce inevitabil la discriminare. Din acest motiv este pedepsit și cel care a furat un bănuț nenorocit dar și cel care a furat un ou, un bou, un miliard de lei. Același lucru se aplică și în cazul Dării în plată, ai garantat un împrumut de un bănuț nenorocit, de un ou, un bou sau un miliard de lei, garanția acceptată este executată pentru valoarea acestui împrumut.
Ceea ce însă a condus la multe dezbateri fără nicio relevanță concretă față de principiul Dării în plată l-a constituit ascunderea în legislația curentă (la inițiativa și presiunea ARB față de legiuitorul de conjunctură - guvernul condus în acel moment de Emil Boc) a principiului de IPOTECĂ PÂNĂ LA ÎNDESTULAREA CREDITULUI.
Ce înseamnă de fapt acest principiu de Ipotecă până la îndestularea creditului? Acest tip de serviciu de împrumut reprezintă faptul că, dacă nu mai poți plăti/restitui împrumutul, pe lângă ipoteca pe care ai constituit-o în favoarea creditorului, după executarea acestei ipoteci, rămâi dator față de creditor și cu profiturile viitoare pe care acesta le-ar fi obținut în cazul în care debitorul ar fi dus la bun sfârșit contractul de împrumut. Ce se impune a fi menționat suplimentar vis-a-vis de acest principiu al Ipotecii până la îndestularea creditului? Faptul că folosirea de facto a acestui principiu nu a fost adus la cunoștința clientului/consumatorului aprioric încheierii contractului de împrumut.
Continuă domnul Vasilescu: Dezbaterea publică, întinsă dea lungul a 11 luni, a indus percepția (falsă) că totul se va desfășura haotic. Că ar urma un soi de șantaj cu legea în mână, cei interesați vor bate la ușile băncilor, vor amenința că le „dau în plată” bunurile lor imobiliare ipotecate, terenuri, case de vacanță, case cumpărate
pentru speculații, iar băncile se vor așeza imediat la masa negocierilor.
Legea nu e însă tac de biliard, să lovești o bilă cu intenția vădită ca efectul produs să activeze o altă bilă. Textul legii „dării în plată”, în forma actuală, asigură un cadru formalizat atât pentru negocieri, cât și pentru renunțarea la bunul imobiliar ipotecat în schimbul ștergerii tuturor datoriilor față de bancă.
Se impun câteva precizări:
• Dezbaterea publică, întinsă dea lungul a 11 luni, a indus percepția (falsă) că totul se va desfășura haotic. Că ar urma un soi de șantaj cu legea în mână, cei interesați vor bate la ușile băncilor, vor amenința că le „dau în plată” bunurile lor imobiliare ipotecate, terenuri, case de vacanță, case cumpărate pentru speculații, iar băncile se vor așeza imediat la masa negocierilor.
Dintre lucrurile apocaliptice colportate NUMAI DE SISTEMUL BANCAR referitoare la cele expuse mai sus de domnul Vasilescu lipsește și sintagma "aruncatului cheilor din Ferrari direct pe scările băncii". De fapt întregul text pare a fi o conspirație a politicienilor în cârdășie cu populația și nu punctele de vedere ultra mediatizate de către sistemul bancar și BNR. Dar nu îmi mai pun speranțe în comunicarea corectă pe care întreaga țară ar trebui să o aibă la dispoziție din partea serviciului public numit banking.
Dezbaterea publică pe o atât de lungă perioadă se datorează nu clienților/consumatorilor ci EXCLUSIV funcționarilor publici și privați care prestează acest serviciu public, băncile comerciale și reglementatorul BNR!
• Legea nu e însă tac de biliard, să lovești o bilă cu intenția vădită ca efectul produs să activeze o altă bilă. Textul legii „dării în plată”, în forma actuală, asigură un cadru formalizat atât pentru negocieri, cât și pentru renunțarea la bunul imobiliar ipotecat în schimbul ștergerii tuturor datoriilor față de bancă.
Ce ne facem atunci când subtil și inocent se introduce o gogomănie într-o frază?
Să ne explicați cu textul de lege domnule Vasilescu unde ați citit în textul acesteia "cadrul formalizat atât pentru negocieri", vă rog frumos, cu citarea articolului, a aliniatului din textul Legii adoptate în Senatul României, documentul de la care pornește următoarea dezbatere parlamentară.
Că tot vă folosiți de acest sport frumos, vă reamintesc faptul că la fiecare gaură a mesei de biliard se află câte o plasă în care cad bilele, să nu se manifeste haotic pe jos, așa cum se întâmplă în actualul sistem bancar...
Continuați domnule Vasilescu cu alte afirmații confuze și spuneți: În lege sunt încă multe confuzii, prevederi ce nu sunt în ordine din punctul de vedere al rigorilor dreptului, pe care Comisia Juridică a Camerei Deputaților ar putea să le îndrepte în ședința de mâine.
Corect ar fi fost să le enumerați. Și, ca un om destul de informat în privința acestui demers legislativ, pot eu să mă ante-pronunț asupra unui punct de vedere pe care atât dumneavoastră dar și restul "comunicatorilor" l-ați semnalat, derogarea de la Codul Civil. Și vă rog frumos să-i cereți fostului dumneavoastră coleg, domnul Dan Suciu, înregistrarea conferinței de presă susținută de dumnealui în care, referitor la Cumințenia Pământului, Guvernul României își permite luxul să deroge de la prevederile Codului Fiscal. Ca o întrebare retorică, cunoașteți cumva și principiul de drept al unității de măsură? Adică pentru unii se poate? Mai vorbim despre rigoarea dreptului? Și pentru că îmi permit să îmi aduc aminte și de alte alegații prezentate de dumneavoastră personal, de către BNR și de către sistemul bancar, vă mai reamintesc o altă gogomănie apocaliptică: retroactivitatea. Am înțeles că este greu să citești toate Deciziile Curții Constituționale. Dar este și mai greu atunci când nu ai pregătirea necesară și mai ales practica necesară. Așa că vă rog frumos să permitem forului îndrituit să-și exprime opinia și decizia avizată. Noi să ne vedem de treburile și lucrurile pe care le cunoaștem (sau ar trebui, măcar de formă).
În fine, îmi place cum amestecați și răstălmaciți (twist) punctele și opiniile promovate de BNR în forma adoptată în Senat: "e clar: stingerea unei creanțe (a dreptului
băncii, deci, de ai fi plătită datoria de către cel căruia ia acordat un împrumut, dacă acesta din urmă ajunge în imposibilitate de plată)" cu amendamentele pe care le-ați impus prin intermediul unui senator cu grave probleme în fața legii: plafoane și criterii. Reiterez faptul că scopul legii Dării în plată îl constituie reinstaurarea ipotecii ca principiu juridic și economic. Este drept că nu vă face cinste asocierea cu acest domn senator însă îi subliniați "realizările" dumneavoastră. Sau nu erau transmise Parlamentului aceste amendamente de către BNR? Îmi cer scuze!
Continuați dumneavoastră, domnule Vasilescu, cu problema CONSUMATORULUI, dileme, teze și antiteze (la BNR)... Stimate domn, TOATĂ LEGISLAȚIA PRIVITOARE LA SERVICIUL PUBLIC NUMIT BANKING (inclusiv partea privitoare la consumator) nu s-a adoptat FĂRĂ PARTICIPAREA ACTIVĂ A ACESTUI SISTEM. Îmi face plăcere să vă reamintesc implicarea ARB în forma finală a OUG 50/2010 și a Codului Civil aprobat prin asumarea răspunderii Guvernului condus la acea vreme de Emil Boc. În consecință, cu mare îngrijorare și cu foarte multă atenție, vă rog frumos să nu mai colportați informații și îngrijorări false sau parțial adevărate. Știu că există acest risc de autosuficiență prin simpatie față de lipsa de răspundere în exercitarea mandatului, atât civilă cât și penală, a membrilor Consiliului de Administrație al BNR. Dar efectul de simpatie nu se extinde și asupra celor care nu fac parte din CA al BNR.
Revenind la Consumator, nu cred ca inițiatorii legii s-au dus în grabă și pe ușa din dos la Președintele României să nu promulge legea că sunt câțiva termeni contradictorii. Și, că tot apelez la memoria recentă, parcă nu BNR se ocupă de protecția consumatorilor, nu așa s-au propagat informațiile? Că trebuie să ne adresăm ANPC? Parcă aveam un proverb referitor la câini și grijă?
Răstălmăciți în continuare COMERCIANTUL... Ha ha ha, parca era ilegală camăta?
Și văd că reveniți la punerea în cârca debitorului și clauzele abuzive pe care pseudo-reglementatorul BNR nu a fost în stare să le elimine.
Stimate domnule Vasilescu, tocmai existenta acestor clauze abuzive în contractele pe care, la nivel de portofoliu, și-a dat avizul BNR au scos la iveală și această problemă a ipotecii, problemă ce se dorește a fi reglementată prin legea Dării în plată. Cred că pe vremurile trecute, pe când studiați dumneavoastră, s-au făcut și ceva lecții de logică privitoare la cauze și efecte. Legea Dării în plată reprezintă limitarea efectului unor clauze abuzive introduse în contractele de credit cu avizarea BNR! Ați înțeles acuma cum este cu cauzele și efectele? Vă mulțumesc!
Trecând mai departe constat că mai introduceți în discuție o altă fumigenă: creditele cesionate. Că tot sunt eu un "cesionat" în Olanda și pentru că abuzurile m-au obligat să ma informez, vă spun pe scurt: banca spre care se scurg beneficiile contractului de cesiune, la data cesionării nici măcar nu avusese bunăvoința să vă notifice intrarea pe piața bancară românească. A făcut-o un pic mai târziu. Ceea ce însă uitați dumneavoastră să spuneți prin aceasta nouă fumigenă, cesionarea, este faptul că toți participanții (voluntar sau involuntar) sunt subiecți de drept românesc. Altfel ajungem la ... acte de comerț ilegale, recte cămătăria. Și nu cred că se ocupă BNR de supravegherea și reglementarea cămătăriei!
Pentru că orice epistolă are un sfârșit, stimate domnule Vasilescu, țin să completez documentul cu câteva întrebări retorice și câteva precizări necesare:
a) Întrebări la care BNR și sistemul bancar nu a răspuns încă:
- câte credite au fost acordate de la liberalizarea creditării din 2004 și până în prezent;
- câte dintre aceste credite au fost cu o garanție ipotecară;
- câte dintre aceste credite au fost în moneda națională și câte în monedă străină (euro, USD, CHF, Yen, etc.)
- câte credite au fost cesionate; (se impune a se sublinia faptul că nu interesează numărul creditelor acordate prin programul PRIMA CASĂ, aceste informații sunt corecte datorită implicării visteriei statului și există în acest sens oameni responsabili atât civil cât și penal pentru gestionarea acestuia)
b) Întrebare la care vă rog frumos să răspundeți personal: Ați reușit să aflați câți dintre concetățenii noștri și-au luat viața și datorită creditelor pe care le-au contractat? Aveți la dispoziție colegii din presa scrisă sau din televiziune... Chiar aștept scuzele dumneavoastră publice, atât în presa scrisă cât și în intervențiile televizate.
c) Precizare extrem de importantă, de final:
Nu am nicio problemă cu cetățeanul Adrian Vasilescu, este un cetățean cu aceleași drepturi și obligații ca cele pe care eu, Paul Anton, le am.
Însă am foarte mari probleme cu angajatul într-un serviciu public pe care eu îl consum, serviciu numit generic banking. Și din partea căruia, și pe banii mei, îi cer să își respecte obligațiile de serviciu și legale: informarea corectă și completă fără a ingera în comunicare cu părerea lui personală. Domnia voastră nu este angajată pentru a emite opinii personale, domnia voastră este angajată pentru COMUNICARE!