Vlad Alexandrescu denunță corupția care distruge patrimoniul național. „Există rețele care funcționează”

Sute de clădiri de patrimoniu din București au fost lăsate în ultimii ani să se dărâme. Odată cu prăbușirea zidurilor, părți întregi din istoria României au murit pentru a face să se nască o alta: cea a noilor îmbogățiți din afaceri imobiliare cu terenuri din Centrul Capitalei. 

De multe ori, acest lucru a fost posibil doar cu complicitatea celor care ar trebui să lupte pentru conservarea trecutului.

„Distrugerea patrimoniului are două cauze: una este o cauză criminală, care ține de intervenția unei mâini omenești pentru distrugerea unor monumente, în scopul eliberării terenului și a construirii unor obiective noi. Aici menționez chiar incendierea unor clădiri, care iau foc în perioade de caniculă, pentru a obține o declasare de pe lista monumentelor istorice. Dacă clădirea a luat foc și a fost distrusă până la temelii, ăsta este un motiv să o declasezi, iar terenul acela să devină disponibil”, arată ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu. Acest lucru se întâmplă uneori. Alteori, însă este vorba despre nepăsare, neglijență sau, pur și simplu, de lipsa de bani care să permită începerea unor lucrări de restaurare.

Aceeași lipsă de bani care împiedică statul român să achiziționeze, prin Ministerul Culturii, lucrări precum Cumințenia Pământului a lui Constantin Brâncuși. „Cumințenia a creat o emoție națională, fiind vorba de Brâncuși, dar tot așa sunt tablouri de Tonitza, de Pallady, de Pătrașcu care se vând din când în când la licitații, care provin din colecții patrimoniale importante și iau calea colecționarilor privați și urma lor cumva se cam pierde. Uneori ajung în niște seifuri în județul Olt”. 

Într-un interviu pentru Republica.ro, Vlad Alexandrescu vorbește despre crearea, prin subscripție publică a unui fond privat care să permită statului să restaureze clădiri de patrimoniu, dar și să își exercite dreptul de preempțiune în cazul unor opere de valoare. „Sunt foarte multe opera de artă care se vând în România pe piața liberă și pe care Ministerul Culturii nu poate să vină să le cumpere pentru că nu are banii necesari. Și atunci ce facem? Spunem de fiecare dată că nu avem banii și regretăm? Apărem în presă și spunem: Ne pare rău, statul român e sărac?”, se întreabă ministrul Culturii.

Peste tot în lume, există un efort de protejarea și promovarea trecutului. În România, este extrem de profitabilă însă distrugerea trecutului. Nenumărate clădiri de patrimoniu au fost distruse sau lăsate să cadă, a existat la sfârșitul săptămânii trecute un caz de suspiciune de corupție la Direcția de Cultură București.

Acolo a fost o descindere a doi inspectori de la Inspectoratul General al Poliției Române, care au prins în flagrant delict un intermediar, cineva care n-avea legătură cu direcția, care ar fi încasat o sumă de 6.000 de euro pentru facilitarea obținerii unui aviz pentru o lucrare pe strada Popa Savu, aflată pe undeva între monumentul Aviatorilor și Piațeta Regelui. Nu e vorba despre un monument istoric, e vorba despre o arie protejată. Această mită ar fi fost luată pentru a facilita obținerea de avize, circuitul fiind întâi Direcția Municipiului București și ulterior comisia zonală a monumentelor istorice. Asta dovedește că aceste rețele, și noi știm că există rețele, funcționează, noi bănuim că aceste rețele au ramificații și în organisme de pe lângă minister.

Care sunt aceste organisme?

Avizele sunt de obicei condiționate de avizele comisiilor de specialitate și ale comisiilor, fie cele zonale, fie cele naționale. Este bine că ancheta a demarat.

Nu este prima situație de acest gen. Ce știți dumneavoastră ca ministru despre proporțiile corupției, în ceea ce privește patrimoniul?

Cred că există, cred că sunt rețele de corupție, nu cunosc efectiv detalii pentru că, dacă aș cunoaște detalii, imediat m-aș adresa eu însumi Ministerului Public și aș face în fiecare caz o sesizare. Nu e nevoie ca sesizarea să vină din societatea civilă, administrația publică centrală o poate face foarte bine. Deci nu pot să vă spun nici nume, nici date precise, dar am constatat și eu, ca și dvs, că presiunea promotorilor imobiliari este foarte mare, de regulă, monumentele istorice sau zonele protejate sunt situate în ariile centrale ale Bucureștiului și acolo prețul terenului este mare și este firesc ca acolo să fie vânate locurile cele mai profitabile. 

Există niște anchete ale DNA care vizează funcționari din minister, ancheta e confidențială până la punerea sub urmărire, și există un dosar înaintat DNA de Institutul Național al Patrimoniului la 30 decembrie 2015, care sesizează aspecte suspecte în funcționarea institutului. L-a înaintat chiar conducerea INP.

Ministerul Culturii, evident, veghează asupra patrimoniului întregii țări. Există o legislație, există proceduri, noi acum le-am întărit printr-o ordonanță simplă, adoptată de Guvern săptămâna trecută, am extins prerogativele Comisiei Naționale a Monumentelor istorice, introducând dreptul de veto, care n-a existat niciodată din 1990 până încoace. Acesta constă în faptul că Ministrul Culturii nu poate trece peste avizul sau hotărârea Comisiei Naționale a monumentelor istorice. De ce? Pentru că s-a întâmplat, în trecut, ca în ciuda sau împotriva deciziei comisiilor, ministrul să ia decizii contrare și astfel să autorizeze de fapt proiecte imobiliare de anvergură. Și aici menționez anexele Palatului Știrbei, care formează obiectul unei anchete, școala Bozianu, de pe Calea Dudești, fosta școală 80, care iar a făcut obiectul unui proces și deci, prin această măsură legislativă, care de fapt e o modificare a legii monumentelor istorice, urmărim să dăm prerogative mai mari acestei comisii pentru a veghea asupra patrimoniului. Desigur, există și măsuri legale, care țin de Ministerul de Interne, nu totul se poate rezolva la nivelul Ministerului Culturii.

Dumneavoastră ați făcut vreo sesizare împotriva vreunui funcționar din minister?

Există niște anchete ale DNA care vizează funcționari din minister, ancheta e confidențială până la punerea sub urmărire, și există un dosar înaintat DNA de Institutul Național al Patrimoniului la 30 decembrie 2015, care sesizează aspecte suspecte în funcționarea institutului. L-a înaintat chiar conducerea INP.

Vizează funcționari din INP?

Vizează funcționari din INP, cu posibile incidențe în anumite compartimente de specialitate din Ministerul Culturii.

Ce veți face dumneavoastră ca ministru pentru a opri distrugerea patrimoniului?

Distrugerea patrimoniului are două cauze: una este o cauză criminală, care ține de intervenția unei mâini omenești pentru distrugerea unor monumente, în scopul eliberării terenului și a construirii unor obiective noi. Aici menționez chiar incendierea unor clădiri, care iau foc în perioade de caniculă, pentru a obține o declasare de pe lista monumentelor istorice. Dacă clădirea a luat foc și a fost distrusă până la temelii, ăsta este un motiv să o declasezi, iar terenul acela să devină disponibil. 

Dar există și o altă cauză a dezafectării patrimoniului, una naturală: delăsarea, neîngrijirea, neintervenția. Am fost la Iași la sfârșitul săptămânii trecute și am văzut trei clădiri foarte afectate, în pragul colapsului. Una aș zice că este deja în colaps, este fosta școală de învățământ teologic de la Socola, în care a învățat și Creangă și care e ruinată, aproape dărâmată. Am văzut, la Pașcani, Palatul Cantacuzino-Pașcanu, o clădire splendidă cantacuzină, ale cărei origini sunt în secolul 17, dar clădirea e din secolul 19, care acum zace într-o stare de delabrare extrem de regretabilă. Am văzut în Iași fosta baie turcească, o clădire admirabilă de secol 19, complet dezafectată, închisă, pentru care am vrea să dezvoltăm un plan de intervenție. Pentru ultimele două dintre ele am vrea să dezvoltăm un plan de intervenție pe fonduri europene, de reabilitare a clădirii și transformarea lor în obiective culturale. La Pașcani am vrea să facem un centru cultural, pentru că nu există așa ceva acolo, iar la Iași, în această baie turcească, am vrea să facem un centru de artă contemporană și de cinematografie.

Nu vă puteți implica în reabilitarea institutului Socola. Care este soluția pentru aceste clădiri?

Clădirile se degradează mai repede decât putem noi interveni. În condițiile în care știți că finanțarea Ministerului Culturii este de 0,1% din PIB, în timp ce în alte țări este de 1% din PIB, de 10 ori mai mare, este evident că nu putem interveni în același timp. Indiferent dacă putem interveni sau nu, este rolul ministrului Culturii să spună că acolo se petrece de fapt un proces de uitare a patrimoniului și de prăbușire a unui monument. 

Și, în fiecare caz, se pot imagina soluții diferite. La Socola, a început o campanie de strângere de fonduri, organziată de Institutul de Psihiatrie, la care noi am declarat că vom fi parteneri, dar nu văd altă soluție acolo decât din fonduri private. Și fondurile private, am să vă obișnuiesc din ce în ce mai mult cu ideea aceasta, ar fi bine să le atragem atât pentru conservarea patrimoniului, cât și pentru dreptul de preempțiune, exercitat în favoarea Ministerului Culturii asupra unor opere de artă care sunt scoase la licitație. Și unde, iarăși, Ministerul Culturii are zero lei în buget.

Este și cazul Cumințeniei Pământului. Ce se va întâmpla cu dreptul de preempțiune, care a expirat deja în acest caz?

Expiră în fiecare an. El trebuie reînnoit, în fiecare an calendaristic, așa spune legea. Dacă proprietarul hotărăște să scoată din nou la vânzare această operă a lui Brâncuși, atunci el trebuie din nou să notifice Ministerul Culturii. Nu asta este însă problema.Problema este legată de fonduri. Proprietarii, sfătuiți și de o casă de licitații, au situat valoarea bunui undeva la 20 de milioane de euro, în condițiile în care opera este inclusă în categoria tezaur. Obiectele din categoria tezaur nu pot fi scoase în afara țării, nu pot fi vândute la o licitație publică la Christie’s sau Sotheby’s.

Ele pot fi vândute numai în România, unor proprietari care se angajează ca ele să rămână în România. Sculptura poate părăsi țara, cu aviz temporar, numai pentru niște expoziții și în condiții foarte stricte, cu asigurare substanțială. În aceste condiții, se pune întrebarea dacă există un cumpărător român dispus să ofere suma de 20 de milioane de euro. Dreptul de preempțiune al Ministerului Culturii se exercită la o valoare de piață. Asta înseamnă drept de preempțiune: că o persoană dorește să cumpere cu o anumită sumă și atunci statul român, prin Ministerul Culturii, avansează acei bani și cumpără el la suma negociată.

Sunt foarte multe opera de artă care se vând în România pe piața liberă și pe care Ministerul Culturii nu poate să vină să le cumpere pentru că nu are banii necesari. Și atunci ce facem? Spunem de fiecare dată că nu avem banii și regretăm? Apărem în presă și spunem: Ne pare rău, statul român e sărac? 

Așadar urmează o negociere cu proprietarul.

Ei sunt proprietarii acestui bun și această proprietate nu este una oarecare. Este una care a fost restituită după ce a fost confiscată, pentru zeci de ani, de statul român. Și, ca orice proprietar care a fost văduvit de uzufructul și chiar de proprietatea bunului lui, este un proprietar care are toate motivele să fie suspicios. Cred că primul lucru care trebuie spus este că noi recunoaștem proprietatea asupra acestui bun, așa cum a fost ea consfințită prin decizia curții și proprietarul are dreptul să vândă acest bun. Acum, ce vreau să vă spun este că dreptul de preempțiune se aplică în momentul în care proprietarul este deja pe punctul de a încheia contractul. Valoarea rezultă pe o piață liberă, nu mai este o valoare predefinită. În afară de asta, se pune și problema unei achiziții directe, statul român poate să facă o ofertă.

Care sunt relațiile cu proprietarii?

Am avut o discuție la telefon cu unul dintre proprietari și l-am întrebat dacă 20 de milioane este ultimul lor preț. Și a afirmat că da, este ultimul lor preț. Chestiunea depășește cu mult bugetul Ministerului Culturii, nici nu poate fi vorba de această sumă. Ne putem gândi la anumite soluții. Dar de aici putem extinde discuția, că mi se pare interesantă și pentru alte lucruri. Acesta e un caz exemplar pentru faptul că sunt foarte multe opera de artă care se vând în România pe piața liberă și pe care Ministerul Culturii nu poate să vină să le cumpere pentru că nu are banii necesari. Și atunci ce facem? Spunem de fiecare dată că nu avem banii și regretăm? Apărem în presă și spunem: Ne pare rău, statul român e sărac? Sau încercăm să plecăm de la idea că statul român nu are banii ăștia, e o atitudine transparentă, și încercăm să facem un parteneriat sau, mai precis, ceea ce vreau să fac: un fond privat, printr-o subscripție publică, care să vină de la donator, de la instituții, de la agenți economici, care să permită statului român să își exercite dreptul de preempțiune și să introducă aceste opere de artă în circuitul public.

Cumințenia a creat o emoție națională, fiind vorba de Brâncuși, dar tot așa sunt tablouri de Tonitza, de Pallady, de Petrașcu care se vând din când în când la licitații, care provin din colecții patrimoniale importante și iau calea colecționarilor privați și urma lor cumva se cam pierde. Uneori ajung în niște seifuri în județul Olt

Pentru că până la urmă asta este miza, mai ales la operele foarte prețioase. Ele nu vor părăsi România. Problema este dacă vor ajunge într-un seif la o bancă și nu le va vedea nimeni niciodată sau vor putea să rămână la un muzeu, nu neapărat din București, în circuitul public. Eu aș lărgi discuția aici. Cumințenia a creat o emoție națională, fiind vorba de Brâncuși, dar tot așa sunt tablouri de Tonitza, de Pallady, de Petrașcu care se vând din când în când la licitații, care provin din colecții patrimoniale importante și iau calea colecționarilor privați și urma lor cumva se cam pierde. Uneori ajung în niște seifuri în județul Olt. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp