foto: Profimedia
Am urmărit, recent, un interviu cu Serge Celebidachi, la un post de televiziune, cu ocazia lansării filmului „Cravata Galbenă”. M-au surprins cumva, atunci când vorbea despre România, luciditatea și căldura acestuia. Spunea că România este o țară neînțeleasă și redusă la niște clișee abominabile, dar că, în realitate, este o țară extraordinară. „Nu o spun pentru că sunt român, declara domnia sa, căci eu sunt foarte critic cu toată lumea. M-am născut la Paris, dar nu m-am regăsit. Toată lumea se plânge. Când vorbesc cu taximetriștii aici, în România, îi aud nemulțumiți, dar de ce nu se duc la Paris, să audă ce înseamnă să fii cu adevărat nemulțumit? Cine face grevă non-stop? Parizianul și francezul sunt number one.”
Și adăuga, cu un amestec de ironie și afecțiune: „Până la urmă, dacă nu ești fericit, pleci. Eu am plecat, am fost în America, am fost la Londra, dar m-am regăsit aici. Mă simt cel mai bine aici. Toată lumea mă întreabă: «Cum de te-ai mutat la București?» Păi este formidabil! Este foarte plăcut. Mai bine decât aici nu se poate trăi.”
Poate că nu suntem suficient de nemulțumiți ca să vedem cu adevărat ce avem. Poate că, dincolo de nemulțumirile cotidiene și de criticile fără sfârșit, România pulsează cu o vitalitate discretă, cu umor și cu frumusețea unor lucruri care nu se văd imediat, dar care țin locul stabil al unei vieți adevărate.
Sunt și zile în care am impresia că totul s-a mutat într-o altă realitate, una în care zgomotul a înlocuit gândirea, iar reacțiile au luat locul reflecției. Prin natura meseriei, deschid zilnic televizorul și văd aceleași fețe care vorbesc fără să spună nimic. Urmăresc rețelele de social media și observ aceleași opinii copiate, aceleași lozinci livrate cu o convingere pe care doar ignoranța o mai poate susține. Lumea, parcă, nu mai gândește. Doar reacționează, comentează, se revoltă, fără să știe, de cele mai multe ori, de ce.
Într-un taxi, undeva, pe drumurile mele, șoferul mă întreabă dacă mai contează ce crede lumea, când lumea, de fapt, nu mai gândește. Vorbeam despre traiul de zi cu zi aici, în România:
- Nu știu… cred că uneori contează, i-am răspuns ezitant.
- O țară de nebuni, doamnă! Nu mai gândește nimeni. Toți merg după ăia care au gura mai mare, după șefi, după partid, după bani, după internet. Nimeni nu mai are capul lui. Toți zic că o să ne meargă și nouă mai bine. Eu aștept ziua când o să promită că dau și bani înapoi pentru prostia asta colectivă. Și, să vă spun, mai sunt și cei care se cred deștepți. Ăștia fac cel mai mult zgomot și tot ei sunt confuzi.
- Poate aveți dreptate, i-am spus, gândindu-mă că dacă Aristotel ar trăi azi, l-ar da afară din grup pentru „conținut prea lung”. Dar atunci, de ce ne mai pasă ce zice toată lumea asta?
- Păi, n-ar trebui să ne pese, zice el oftând. Numai că omul, de când e om, vrea să placă. Și uite că acum, când toată lumea e pe internet, vrea să placă la toți.
Am tăcut. În vremurile în care se răsplătește aparența, gândul mi s-a părut o formă de singurătate. Și de aici începe, poate, tragedia: gândirea nu mai e un exercițiu social, ci o anomalie personală. Cine gândește prea mult e suspect, cine nu se aliniază devine incomod. Într-o lume fără rațiune, tăcerea e vină, prudența e lașitate, iar discernământul, o pierdere de timp. Se vorbește mult, dar se înțelege puțin. Se comentează tot, dar nu se aprofundează nimic. Lumea s-a mutat din realitate în reacție.
Și, totuși, paradoxul rămâne: scriem, vorbim, gândim pentru lume. O lume care, poate, a obosit, dar nu e încă pierdută. Pentru că, din când în când, mai apare câte un om care ridică ochii din ecrane, pune o întrebare adevărată și tace cât să audă răspunsul.
Poate că și România face exact asta: merge pe drumul ei, printre claxoane, prejudecăți și neînțelegeri, dar cu o liniște încăpățânată, care deocamdată o ține vie. O țară care nu are nevoie de permisiunea lumii ca să fie extraordinară, ci doar de oameni care să gândească din nou.
Și, totuși, în liniștea aceasta, rămâne întrebarea: Dar oare a gândit lumea aceasta vreodată sau gândirea a învățat să se ascundă acolo unde zgomotul nu ajunge? Poate că răspunsul nu stă în discursuri lungi sau în pagini de opinie, ci în micile momente în care ne oprim, privim în jur și alegem să gândim cu capul nostru, chiar și atunci când nimeni altcineva nu o face.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp





Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.