foto: Profimedia
Am urmărit, recent, un interviu cu Serge Celebidachi, la un post de televiziune, cu ocazia lansării filmului „Cravata Galbenă”. M-au surprins cumva, atunci când vorbea despre România, luciditatea și căldura acestuia. Spunea că România este o țară neînțeleasă și redusă la niște clișee abominabile, dar că, în realitate, este o țară extraordinară. „Nu o spun pentru că sunt român, declara domnia sa, căci eu sunt foarte critic cu toată lumea. M-am născut la Paris, dar nu m-am regăsit. Toată lumea se plânge. Când vorbesc cu taximetriștii aici, în România, îi aud nemulțumiți, dar de ce nu se duc la Paris, să audă ce înseamnă să fii cu adevărat nemulțumit? Cine face grevă non-stop? Parizianul și francezul sunt number one.”
Și adăuga, cu un amestec de ironie și afecțiune: „Până la urmă, dacă nu ești fericit, pleci. Eu am plecat, am fost în America, am fost la Londra, dar m-am regăsit aici. Mă simt cel mai bine aici. Toată lumea mă întreabă: «Cum de te-ai mutat la București?» Păi este formidabil! Este foarte plăcut. Mai bine decât aici nu se poate trăi.”
Poate că nu suntem suficient de nemulțumiți ca să vedem cu adevărat ce avem. Poate că, dincolo de nemulțumirile cotidiene și de criticile fără sfârșit, România pulsează cu o vitalitate discretă, cu umor și cu frumusețea unor lucruri care nu se văd imediat, dar care țin locul stabil al unei vieți adevărate.
Sunt și zile în care am impresia că totul s-a mutat într-o altă realitate, una în care zgomotul a înlocuit gândirea, iar reacțiile au luat locul reflecției. Prin natura meseriei, deschid zilnic televizorul și văd aceleași fețe care vorbesc fără să spună nimic. Urmăresc rețelele de social media și observ aceleași opinii copiate, aceleași lozinci livrate cu o convingere pe care doar ignoranța o mai poate susține. Lumea, parcă, nu mai gândește. Doar reacționează, comentează, se revoltă, fără să știe, de cele mai multe ori, de ce.
Într-un taxi, undeva, pe drumurile mele, șoferul mă întreabă dacă mai contează ce crede lumea, când lumea, de fapt, nu mai gândește. Vorbeam despre traiul de zi cu zi aici, în România:
- Nu știu… cred că uneori contează, i-am răspuns ezitant.
- O țară de nebuni, doamnă! Nu mai gândește nimeni. Toți merg după ăia care au gura mai mare, după șefi, după partid, după bani, după internet. Nimeni nu mai are capul lui. Toți zic că o să ne meargă și nouă mai bine. Eu aștept ziua când o să promită că dau și bani înapoi pentru prostia asta colectivă. Și, să vă spun, mai sunt și cei care se cred deștepți. Ăștia fac cel mai mult zgomot și tot ei sunt confuzi.
- Poate aveți dreptate, i-am spus, gândindu-mă că dacă Aristotel ar trăi azi, l-ar da afară din grup pentru „conținut prea lung”. Dar atunci, de ce ne mai pasă ce zice toată lumea asta?
- Păi, n-ar trebui să ne pese, zice el oftând. Numai că omul, de când e om, vrea să placă. Și uite că acum, când toată lumea e pe internet, vrea să placă la toți.
Am tăcut. În vremurile în care se răsplătește aparența, gândul mi s-a părut o formă de singurătate. Și de aici începe, poate, tragedia: gândirea nu mai e un exercițiu social, ci o anomalie personală. Cine gândește prea mult e suspect, cine nu se aliniază devine incomod. Într-o lume fără rațiune, tăcerea e vină, prudența e lașitate, iar discernământul, o pierdere de timp. Se vorbește mult, dar se înțelege puțin. Se comentează tot, dar nu se aprofundează nimic. Lumea s-a mutat din realitate în reacție.
Și, totuși, paradoxul rămâne: scriem, vorbim, gândim pentru lume. O lume care, poate, a obosit, dar nu e încă pierdută. Pentru că, din când în când, mai apare câte un om care ridică ochii din ecrane, pune o întrebare adevărată și tace cât să audă răspunsul.
Poate că și România face exact asta: merge pe drumul ei, printre claxoane, prejudecăți și neînțelegeri, dar cu o liniște încăpățânată, care deocamdată o ține vie. O țară care nu are nevoie de permisiunea lumii ca să fie extraordinară, ci doar de oameni care să gândească din nou.
Și, totuși, în liniștea aceasta, rămâne întrebarea: Dar oare a gândit lumea aceasta vreodată sau gândirea a învățat să se ascundă acolo unde zgomotul nu ajunge? Poate că răspunsul nu stă în discursuri lungi sau în pagini de opinie, ci în micile momente în care ne oprim, privim în jur și alegem să gândim cu capul nostru, chiar și atunci când nimeni altcineva nu o face.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cât despre Descartes, sunteți sigur că e depășit?
Sunteți sigur că pământul e rotund, nu plat? Și că americanii au ajuns pe lună?
Dacă Descartes e depășit, luați mai bine ceva înțelepciune de pe TikTok. Nu de alta, dar văd că vă simțiți lezat de comentariul meu.
Da, dictonul lui Decartes este cam depășit astăzi, când înțelegem un pic mai multe despre gândire, despre subconștient.
-Ce faci, bade, șezi și cugeți?
-Numa' șed...
Iar dictonul ‘gândesc deci exist’ este depășit pentru că omul nu este doar ce gândește, ci și ce simte și cum face. Dacă ai nevoie să știi că ești pentru că —vezi Doamne— gândești, înseamnă că nu trăiești cu toate simțurile.
Afirmația dumitale precum că „cogito ergo sum” este un „dicton depășit” dovedește ignoranța în care trăiești. Cum să exiști fără să te gândești la rostul vieții tale?
Îl acuzi pe domnul Zugravu că a „semănat” neglijent „valorile” ale căror roade le culegem în prezent și faci pe niznaiul. De-ar fi să cugeți măcar un pic, ți-ai da seama că simțămintele și făcutul nu există fără gândire...
Cam aveți dreptate nu mă regăsesc, decât rar și cu greutate în "trendurile culturale ale zilei". Pe motiv că, dacă vă place, trăim într-o perioadă, imi permit să-i spun "renastere" neimplinita încă. Este o perioadă grea și lungă de căutări de căi de exprimare a viziunilor personale despre absolut orice. Este greu după secolele de creație să mai vii cu ceva original. Ăsta ar fi singurul motiv pentru a arata îngăduință multiplelor ratări. Dar sunt și comiteri care trebuie puse la zid. Aici intră manelistul, nu manelele originale turcești ci țigănia unor analfabeți, interlopi lacomi de îmbogățire.
Nu este adevărat ca "sunt puii valorilor" pe care le-am "semănat sau neglijat" noi "atunci". Când atunci? Atunci exista mult hulita cenzură, care, trebuie să fiu obiectiv prin comparație cu "trendurile" menționate de dvs, ne-a ferit de foarte multe influențe rele, nu doar din punct de vedere social politic ci educativ, da educativ. Trebuie să vă spun că în acea perioadă s-au născut și promovat valorile adevărate nu doar naționale. În acele vremuri, pe care nu le cunoașteți, mă miră faptul, nu cred că sunteți orfan, am văzut capodoperele cinematografiei americană, italiană franceză, ( nu este cazul de cea românească, ăia urma niște linii indicate și rejectate de cinefili), marii actori ai lunii, (aici întră și cei români care și-au pus talentul și munca să scoată din nimic ceva ce merita văzut ), atunci, pe scenele teatrelor românești se jucau piese din dramaturgia universală și cea românească, piese în care se vedea valoarea autorilor si actorilor, mulți, români. Atunci au apărut cărți din literatura universală ale unor scriitori de valoare mondială, cu greu au răzbit și cele românești, cărți unele dintre ele subversive din literatura sud americană, ( nu mai înșir aici lista autorilor și titlurilor, pot fi găsite, cred,că și pe google). Atunci s-au născut capodoperele muzicale ale anilor '60,' 70, '80 rămase și azi în preferințele, nu doar a celor ce au fost contemporani, astăzi depășiți, decrepiti cum îi considerați voi. Capodoperele muzicii clasice s-au născut mult înainte.
Iar omul este în primul rând ce gândește. Ce simte și face și cum face este urmarea procesului de gândire. Asta numai cu un bagaj cultural și educațional in timp, se poate face. Fără te cam repezi cu oiste-n gard.
Sper tinere, sau mai tinere domn, că nu te-am plictisit. Toate cele bune!
Aveți dreptate, atunci s-au născut adevăratele valori, în propaganda naționalist-fantezistă a regimului totalitar. Valori care încă persistă și astăzi, sunt aceleași valori bazate pe aceleași minciuni.
E trist că nici după 30+ de ani nu ați realizat în ce beznă culturală ați trăit. Iar în loc să vă huliți torționarii o ardeți nostalgic după valorile de altădată, “când se făcea școală, domne”, “când se semăna cultură cu tractorul, domne”. Nu ca în ziua de astăzi. Ne vrem lanțurile de minciuni înapoi căci în libertate vine Tzancă și nu ne lasă să citim literatură subversivă.
Nu mi-o luați în nume de rău, înțeleg că ați trăit o perioadă extrem de absurdă și cred că este o minune că totuși ați reușit să salvați câte ceva din sufletul și spiritul acestui popor. Însă când ne certați și ne băgați pe toți în aceeași oală, și aveți impresia că doar la tiktok și manele ne stă gândul, arătați că vă cam lipsește înțelepciunea. Iar noi de asta avem nevoie ca să putem construi mai departe, nu de ceartă.
Hai să nu-mi mai pierd timpul inutil. Mai citește o dată și dacă te ajută mintea "neinlantuita" și poate chiar vine tzanca urangutanul, pricepi ce am spus. Dacă nu nu-i nicio pagubă, nu o să îndrept eu lumea. Să-și urmeze cursul. Vom vedea unde va, mai exact unde veți ajunge. Cu "claritatea" de care dați dovadă tare mi-e teamă că veți fi inconștienții edificator ai dictaturii de care aveti impresia că fugiți.
Școala de astăzi este fix rezultatul școlii de ieri, cum am zis și mai sus. Analfabetismul elevilor este doar o extensie a analfabetismului profesorilor și al părinților. Părinți educați pe vremea când spuneți dvs. că se făcea școală.
Am înțeles tot ce mi-ați scris, stați liniștit. Nu vi se pare însă ciudat că parcă fiecare generație repetă aceeași marotă cu ‘pe vremea mea era mai bine’? E ca și cum am crește înapoi, spre trecut nu înainte.
Dar mai ales felicitari pt pastrarea cumpatului in fata jignirilor personale care v-au fost aduse de interlocutor.